subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

în camera ta cerul nu pare a fi atât de departe

Posted by Vali Balcan on July 1, 2016

Mă uit la tine, creație sublimă, încercând să-ți cuprind chipul într-o armonie care de mult nu-ți mai este necesară. Mă uit la tine, mă uit în tine, mă uit așteptând să-mi chemi din nou ființa spre armonia care-ți este acum străină existență. În camera ta cerul își pierde potențarea, în ochii tăi lumina devine rapace, implozând în mine universul regăsirii tale, ca o pierdere ce nu are margini. Și nu cunosc timp îndelungat între pereții care-ți sunt surogat pentru acasă, cum nu mai știu încotro te îndrepți în fiecare dimineață, cum nu mai știu culoarea emoțiilor tale tresarinde la auzul numelui din buzele mele sfârșite. Sunt litere frumos construite, iluzii pentru cifra impară, dar în ele literele au învins absolutul ce acum îmi pare la îndemâna oricărei ființe, dar mai puțin la îndemâna mâinii mele ce cuteză să-ți scrie cuvinte pe spatele armoniei, siguranței și viitorului. Și eram păsări măiastre, metafore și adevăr pentru tot ce lumea înclina să nu mai creadă, opace lumini în ochi de vulturi, dar vii în fața destinului ce mi-a rătăcit cărarea. Un copac îți promisesem, un copac sădit din voia mea, un copac care urma să ne scrie aripile în cuvinte imposibil de jurat dincolo de marginea raiului care-mi erai. Aș fi nebun să mă trăiesc între epitafe, aș fi ruinat să mă trăiesc în clipe apolinice, dar simt că nu mai contează nicio judecată, cum simt că dincolo de sfera asta ce-mi ruinează viața ca o convulsie necesară ești tu, un miraj, o construcție de valori și patimi, dar reală, umană, acolo. Iar acolo e tot ce nu poate divinitatea să-mi mai ierte, de parcă legile au fost săpate în oasele tale pe care le văd ca pe ultima minune în veșnicia asta la care refuz să mai iau parte. Până la urmă nimic nu mă mai poate risipi spre încotro, cum nu văd decât crevase între mine și tine ca pe un joc pe care-l știu învinge, pe care-l știu trișa, asta pentru că nu sunt nici semi-zeu, nici divinitate, nici bun. Sunt un om sădit în brațe de plumb, sunt o continuă construcție a unui om care-ți dorea singularitatea, reveria și poemul pe care nu ai apucat să mi-l dezvălui. Cred în misticul acesta al ființei tale cum cred în mine ca instabilitate emoțională, ca revers pentru tot ce am încetat să fiu. De mâine o să-mi scrijelesc sufletul cu numele tău până la capătul ființării, iar dacă nici asta nu este suficient atunci o să fiu și atât, o capodoperă în Zigurat, un viu profet al închinării tale, explorându-ți așteptarea ca facerea de bine într-o zi în care ploaia satură rădăcinile copacului sădit de mine în tine. Iar eu, eu voi fi. Chemă-mă. Sunt.

Metehne.

Posted by Vali Balcan on January 10, 2014

Mă voi schimbă am zis. Voi scrie des și corect. Voi face o nouă transformare în universul meu și voi ceda în fața nevoii de a mă scrie. Mereu spun așa, mereu fac planuri de bătaie și mereu eșuez. Probabil nu promit cum trebuie pentru că refuz să cred că sunt incapabil să mă stârnesc în litera creației. Mă voi schimba și nu voi deveni o condiție pentru a publica, nu voi reveni niciunde și nu voi continua să descriu o dogmă. Sunt un om liber, încătușat de limitele care mă fac viu și corect, liber să nu mă mint atât de spectaculos într-o promisiune pe care nu o voi onora. De fapt m-am schimbat și urmez un curs total nou pentru mine. Urmez calea colaborării cu mine, reușita de a mă cunoaște îndeaproape. Am omis să îmi fiu intim și am ales viciile ca sens. Mă îmbolnăvesc de aer și de apă. Mă exasperez în nereușita de a opri furtuna care mă condamnă la a fi bolnav de dorințe. Uneori mă înving și regret că nu sunt capabil să văd că eșuez. Nici acum nu văd, acum doar rememorez clipele în care meditez la ce a fost. A fost bine, uitat de bine, uimit de eseul despre fericire. Sunt un om fericit, probabil cel mai fericit pentru acum, dar mă voi schimba inevitabil și atunci voi avea dreptul să mă tem de clipă, de promisiuni sau poate de mine. Îmi promit că voi scrie și voi scrie, măcar de frica de a nu mă risipi invizibil și inert. Probabil voi deveni corect, indiferent de valoare, însă pentru mine nu există depresia nereușitei, ci teama de a nu mă anihila. Oricum, a scrie înseamnă a mă descoperi, și ce poate fi mai plăcut decât a mă știu pe mine ca unică primejdie pentru reușită? Iar acolo, în clipa întâmplării promisiunii știu un singur gând ce-mi este suficient, gândul unei vieți în doi. Iar eu mă voi cunoaște până-n abisul Ziguratului ca o inevitabilă revelație a iubirii în doi!