subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

când nu scriu.

Posted by Vali Balcan on May 6, 2011

Când nu scriu e linişte între gânduri, o linişte ce nu o pot stârni comparând literele cu stările conflictului interior. Când nu scriu rugăciune se întâmplă altfel, vorbind despre o altă melancolie puţin revizuită, poate şi de limite întinse până într-o seară anume.

Apoi public câteva din scrieri, agasând liniştea intimului în răsăritul ce stă să înceapă. Nu e vorba de o crudă încercare de a reuşi ceva, pentru că nu e un concurs în care trebuie să-mi dau întâlnire cu creaţia lumii, ci ar putea fi vorba de o continuă stare de a fi. Nu e important a reuşi într-un fel anume, nu e important nici a transmite un mesaj clar, răspicat, imposibil de îndoit, ci mai degrabă e vorba de a simţi ceva, de a găsi un punct fix în locul corect. Sunt multe locuri perfecte din care se poate alege, însă într-un singur punct, la ora exactă, sentimentele prind chip. Şi nu e un chip sulenemit în zâmbet sau o continuă eroare a tinereţii efemere, ci e un zâmbet născut din suflet şi o tinereţe fără bătrâneţea renunţărilor. Când nu scriu aştept ora exactă, numărând albastre flori şi reale vise, aparţinând astfel de o carte mereu dechis la ultima pagină ce încă se scrie.

Dar viaţa nu se compară doar în scris şi ne-scris, ea acaparând complexitatea unor alţi factori greu de scris, însă uşor de trăit. Până la urmă e doar o metodă de a privi în prezent ştiind că viitorul are nevoie de mister, ne-grăbind psihanaliza întregii vieţi. Şi adevărul nu se poartă în definiţie, ci în inimi, la fel ca revoluţia tuturor amărăciunilor pe care le-am trăit în parte. Apoi acel în parte se va sfârşi pentru că alta este starea în care trebuie să existe viaţa noastră, dar până atunci o să-ţi scriu în fiecare dimineaţă a timpului meu.

aproape de primăvara noastră, iertând.

Posted by Vali Balcan on March 10, 2011

Aș spune că sunt doar 9 pași între momentele alea, că este doar o linie de beton și chipul tău ușor trist. Te-am văzut pierzându-ți zâmbetul și totuși am făcut 9 pași fără să regret. Eram tânăr, dar asta nu iartă nimic, eram amândoi niște copii și nu știam că ura din acei 9 pași poate răni pentru totdeauna, însă nu pe tine, ci pe mine. Am pășit din reflex, pentru că ar fi trebuit să împart cu tine fericirea aia, fericire ce se termina în câteva clipe, am pășit și atunci pentru prima oara în univers am văzut chipul tristeții. Poate era dezamăgire, poate regret, poate te îndoiai că ne-am cunoscut vreodată, că semănam atât de mult. Ai ridicat bicicleta de jos, de parcă doreai să mă ridici pe mine. Probabil știai că ura din răspunsul meu era o formă primordială a păcatului, dar nu ai fost atent să vezi sursa. Erai prea mic și nu-ți păsa că te-am rănit prin pașii mei, de fapt tu ai și uitat episodul ăla. Pentru mine e etern, pentru mine se repetă mereu de fiecare dată când ne întâlnim. Nu sunt un om bun, deși încerc cumva să compensez toată clipa aia, însă ție nu-ți mai pasă. Nu-ți pasă pentru că ai trecut peste, pentru ca nu ai dat atenție, pentru că ți-ai primit fericirea aia și atât. Nu mi-ai purtat pică și nu ai lăsat anii să saboteze relația noastră. Ai fost natural. Încă ești natural și glumim acum ca doi oameni sătui de lumea asta scârnavă. Am mai făcut o singură gafă în toată viața noastră, dar nici aia nu a reușit să ne desfiinteze apropierea. Acum zâmbești foarte frumos și muzica pe care tu o cânți îmi pare mai frumoasă decât toate poeziile pe care le-am citit. E perfectă pentru că undeva găsesc zâmbetul ăla pe care ți l-am furat în acei 9 pași. Știu că nu te vei recunoaște în text, că nu vei ști despre ce vorbesc, pentru că sunt aproape 13 ani de atunci, iar tu erai doar un copil care pedalai către nicăieri. Acum ești artistul meu favorit, acum dacă ar fi să dau scrierilor mele o persoană tu ai fi aceea. De fapt știm amândoi că muzica ta și textele mele au același ideal. Cândva îl vom găsi și vor râde de toate copilăriile de care am fost în stare. Acum știm să fim naturali, știm să ne uităm pe același geam și să vedem aceeași zăpadă, deși tu vezi muzicalitatea din ea, iar eu tristețea copacilor dezgoliți de formă. Aș spune că au fost 9 pași între noi, care acum este doar distanța dintre muzică și scris. Tu ai ales muzica, iar eu litera, însă amândoi râdem de cei 9 pași (tu pe clapele pianului, eu cu inima mâzgâlită).