subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

gând teluric (I)

Posted by Vali Balcan on August 5, 2011

Trăim într-un univers ce pare că se destramă din interior, flămând de un egoism luciferic, promovând încătuşarea umană ca formă a libertăţii. Tot mai des se repetă aceleaşi statistici, aducând în lumină o concluzie ce se cere acceptată. Umanitatea pare să îşi piardă forma, credinţa în oameni devenind un stigmat, evoluţia cerând stoparea sentimentelor pentru poezii matematice, scrise în aceleaşi ratări devenite poetice. Probabil exagerez, oricum nu suficient, dar în reveria asta îmi lipseşte partea întreagă a creaţiei.

Erau vremuri în care cuvântul nu cerea jurăminte, el fiind suficient credinţei, fără o repetare exagerată pentru a transmite siguranţă. Probabil eram încă copil, sau poate visător adolescentin, dar ştiu că purtam în inimă o revoluţie, încrederea că va există ziua în care îmi voi aduce aportul pentru o lume “mai bună” (deja expresia e fatalistă), simţind parcă declinul ce nu-l ştiam înţelege. Am încercat discursuri şi implicare socială, investirea timpului în oameni, somn puţin şi schiţări sincere pentru un portret al lumii aproape candid. Poate am reuşit ceva, însă palmele morale mi-au întristat avântul. Aş crede că erau palmele realităţii. Inerţia în care se mişca lumea era mai puternică decât toată apocalipsa mea mentală, dovedind asta prin excluderea din toate sistemele în care existăm. Probabil am devenit stabil, deşi am pierdut partea în care încrederea era absolut, stabil în forţa cu care pot adaugă sau scoate ceva din fiinţă. Am ales calea grea, puţin departe de realitate, dar asta e parte din ceea ce trăiesc acum. Psihologia (sau criteriile lumii) mi-ar nega trăirea, însă e doar o încercare fardată de a deranja ceva atipic, reuşind doar un zâmbet comod, indiferent de valoarea argumentului.

Trăiesc într-o lume nouă, valoroasă prin lipsa empatiei şi a unui caracter sadico-sarcastic, care conservă doar un anumit tipar al schimbării. Probabil nu voi reuşi să mă identific cu majoritatea cerinţelor, însă merită să-mi păstrez spiritului viu, indiferent de damnare la care pot fi supus. Regret că mi-am pierdut încrederea în bunătatea omului (ca definiţie a bunului simţ social), acceptând mai degrabă o balanţă între ceea ce suntem şi ceea ce se propune să fim. Poate şi pentru că se confundă tot mai des persoana cu personajul.  Nu mă resemnez, deşi a trebuit să fac o pauză din studiul lui Rogers asupra persoanei, având nevoie de un timp în care să înţeleg farmecul ce-l ştie doar sufletul, dincolo de acţiunea stângace a minţii. Într-un fel e nevoie de metanoia, acest proces anevoios pe care îl întâmpin cu stoicism, păstrând o parte a dezamăgirii umane pe umeri. Ştiu, totuşi, că tot umanitatea îşi va birui eşecul de care dă dovadă (implicând o forţă divină ca destin), restabilind puterea cuvintelor.

o singură dorinţă.

Posted by Vali Balcan on June 22, 2011

Probabil nu e suficient să ai o singură dorinţă pentru un an întreg, probabil nu e timp nici măcar pentru o dorinţă, dar cu fiecare timp petrecut în prezent mă apropii de singura mea dorinţă. Uneori pare imposibilă, reuşind să trezească matematica din visare, dar de cele mai multe ori se trăieşte perfect, devenind mereul convingerii scrierii. Sunt procese pe care le suportă cu stoicism, împletind întâmplarea cu răbdarea colţului de rai, devorând bibliotecile citirii pe inimă, răscolind fiinţa, aparţinînd astfel de toate punctele pe care se sprijină existenţa.

Pare riscantă credinţa într-o singură idee, idealizând proiecţia necesarului pe umeri străini. E un risc pe care mi l-am asumat fără echivoc, înţelegând întâmplarea ei ca formă şi chip. Procesul împlinirii e foarte simplu, construindu-se din atomii credinţei, răscolind universul de formele efemere ce împânzeau trecutul. Am o dorinţă care a devenit axa de pe care se mişcă sorele umărului drept, cu aceelasi freamăt cu care gândul bate aerul să facă vise.