subscribe to the RSS Feed

Saturday, August 19, 2017

brațul drept

Posted by Vali Balcan on December 17, 2016

E seară, ca de fiecare dată când pierd cuvintele în gândurile insomniilor. E sfârșit de an sfâșietor, curaj pentru lipsa curajului de a te revela, un sfârșit ca un început, ca de fiecare dată când introspecțiile tăiau în carne vie lăsând picurii de roșu pletoric să învețe libertatea, o libertate construită pe drama de a mă fi inventat. E seară, anotimp al curiozității, liniște a dorului de a nu te fi întâlnit niciodată pe tine, ființă al cărui nume nu l-am inventat încă. De a nu te fi întâlnit dincolo de masca socială ce ținea orele până în zori, gândurile până acum și viața până în ziua de apoi. Dar acolo, la capătul vieții, nu știu decât teamă, nesinguranță și lipsa răspunsului ca metanoia fiecărei seri. Tind să mă lamentez cu fiecare singularitate pe care o prevăd, tind să fiu mai aspru cu mine decât a făcut-o divinitatea, tind să reușesc imposibilitatea de a-mi calma firea, prin joc, prin înălțarea în universul în care te exprimi ca absolut. Și aș putea visa la o lungă călătorie pe treptele fragilității mintale, și mă tem că nu-mi vor ajunge foile pentru litere, pentru tăcerea de a nu mai inventa nimic. Nu sunt creator, sunt om, o construcție capricioasă a unei entități, o moștenire genetică a nevoii de vis, o alegere în a te aduce pe tine aproape de seară, de anotimp, de spațiul meu în care limitele știu forma ta ca pe o rugăciune spusă duminica dimineață. Și absentez, și uit, și mă descalific de fiecare data când sunt altceva decât brav. Și poate că este încă seară în mine, încă dimineață în voința ta, poate că a renunța nu îți va fi atât de fatal, cum nu știm cum ți-ar fi transformarea spre noi. Mă îndemn să nu mă tem de tine, te îndemn să uiți agora deciziilor mele de a mă risipi în ființe, dar pare important să știu că dincolo de tot ce pot însemna, sunt omul care are puterea de a ființa aproape de Perfecțiune. Iar acolo, în fața Creației, știu să îți silabisesc numele ca pe fericirea de a vedea porțile eternității deschizându-se. E seară, dar ce realitate ai face dacă ai avea curajul să fii…

aproape. Străinei

Posted by Vali Balcan on December 19, 2011

Adorm în brațele cuvintelor tale, majestică stare de bine, aproape de inima acelui rai înviat în inima din care ai ales să fii. Adorm și somnul a devenit liniște, visul găsind linia rațiunii din care te creezi cu fiecare răsărit. Uneori e încă noapte, iar frigul iernii călăuzește pasul grăbit al întrebărilor, pe când vii să-mi convingi realitatea cu ceaiul acela perfect. O mână întinsă pe umărul rătăcirilor, un sărut pe fruntea gândurilor ce te-au găsit, ca totul să devină un cerc în care rătăcim planetele, crezând cu sinceritate într-un colosal univers sentimental. De acolo doar poveștile pot scrie ecuațiile sentimentului născut lângă tine, acea stare ce transcede cunoașterea, devenind astfel tabloul unei continue transformări. Și adorm iarăși în brațele tale, acolo unde se termină orice nedumerire, orice eroare a calculului atomic, devenind atom al ființei tale, inventând un nou vis pentru liniște dintre plămânii tăi. Aerul devine flori de mai, muzica o risipire de cer, iar bătăile inimii tale ecoul care-mi veghează aurora boreală. Și aștepți să te visez, ca astfel să intri în scena scrierii jurămintelor, iar de acolo doar timpul mai cunoaște limita emoției, așteptând parcă tăcerea de smarald dintre mâinile noastre legate în același ritm. Fără pași grăbiți, fără efemere cuvinte, fără frica anotimpului, doar cu inima dovadă rămânerii, cu trupul în același zâmbet al revederii tale, lăsând noaptea să cadă, dimineața să tresalte sub ger, iar cuvântul să-ți deschidă poarta nașterii din nou, din compromise cuvinte în singura expresie ce-ți mai pare vie. Și câtă liniște găsesc în palmele tale, Străino, în mângâierea ce vindecă obrajii obosiți de vremuri.

visul. străinei

Posted by Vali Balcan on June 29, 2011

un ţipăt rece de pescăruş sparge somnul. perdelele sunt trase, aprinzând bezna. vântul reuşeşte să adâncească misterul, traversând camera prind geamul acela uitat deschis. pe jos cărţile zac deschise, rămase acolo de noaptea trecută, în imposibilitatea lor de a explica ceva, măcar liniştea, măcar somnul violent al nepăsării. e ziuă, cel puţin aşa arată ceasul, sau poate ziuă era ieri când se înţelegea ceva din soare, din expresiile chipului acela. alt ţipat ascuţit taie liniştea. pe perete stă agăţat un tablou, dezechilibrat de forme, uitat de pictor în neant. nici culorile camerei nu spun nimic, de parcă s-ar pierde în neştiinţă, de parcă se trăia altă reverie, un fel de cădere în afazie.

alt ţipăt urmat de spaima altui tunet. probabil plouă, probabil e capătul vremii, însă nimic nu reuşea să încline camera pentru deşteptare. nu era frig, dar gândul la iarnă transformă totul în alb. un glas pare că strigă un nume, o stare, o epopee de gânduri. câţiva paşi aleargă pe o scară spre cer, revenind la fiecare câteva respiraţii din nou pe pleoape. pare infinită călătoria asta, alergare departe, dar revenind mereu în strigăt. recunosc paşii, recunosc bezna şi chipul acela abătut. într-un fel se trezeşte inima, bătând conştientă binele suprem. ţipătul pare să înceteze, doar vântul păstrând pe aripi căldură ploilor de vară, asemeni tuturor scrisorilor.

deschid ochii. sute de foi umplu camera de aceeaşi caligrafie. seamna foarte mult cu eşecul literaturii, lipsind ordonarea şi numerotarea paginilor. aş bănui că e viaţa ta, însă sunt prea puţine foi ca să fie veşnicie, ca să fii tu. mă ridic, deşteptat de curiozitate. pe fiecare perete stau atârnate alte sute de foi, alte zeci de scrieri la fel de neordonate. acum sunt sigur că e haosul nostru, că de undeva s-a început povestea, poate cu o seară înainte de căderea în ritual.

un ţipat închide fereastra, deşi pare mai mult a zâmbet, a epifanie. acum nu mai tresar, înţelegând pentru prima oară prezenţa ta, liniştea desăvârşirii. las foile în tăcere, tabloul în nepăsare, ţipătul în aţipire. e deja amiază, iar timpul se înţelege pe numele tău, apropiind infinitul de întâmplare. e întâmplarea fiinţei tale, acel iv al perfecţiunii, ca atunci când mi-ai scris prima oară.

în liniştea nopţii.

Posted by Vali Balcan on June 24, 2011

Pentru că urmează un maraton de nopţi nedormite mi-am propus să le împart într-un mod folositor. Timpul nu e mai îngăduitor când cerul tace, când oraşul pare stins în luciul mării, nici măcar nu se îndură cu sentimente bune pentru suflet. Este foarte uşor să faci nimicul, să laşi noaptea să se întâmple cu gânduri, să îţi trăieşti viaţa în episoade, să te cerţi cu fiecare personaj ce-ţi apare în rememorări. În multe seri am creat situaţii, am consumat fapte, am dizolvat şi creat universuri, oameni, limite. Este foarte simplu să cazi în capcanele mentale, reuşind să te saturi de ceva fără ca măcar să ţi se întâmple pe bune. Multe certuri s-au purtat seară de seară pe holurile întunecate, sub fantome imaginare, cu muzică în surdină, apropiind cafeaua de buze.

Au urmat mii de minute în lene spirituală, aproape rugăciuni sau certuri cu divinitatea, frământări şi toate întrebările care am devenit. Am primit un singur răspus, târziu în Martie, căutându-mi eclipsa singurătăţii pe aripi aptere. În multe clipe mi-am redefinit fiinţa, rămânând apt pentru credinţă, pentru o mână întinsă ce mângâia umărul ars de soare. Apoi ningea cu alb pe fiecare cărare, purtând gândurile printre ferestre, oprind pe clapele pianului melodia desăvârşirii. Noaptea chiar e o formă a nebuniei noastre, nu din moft intelectual, ci ca explicaţie a unui nou concept ce se cuprinde în iv-ul apropierii.

Pentru o vreme voi purta apusul şi răsăritul în acelaşi loc, fără să mă satur de natura ce-şi urmează cursul. Într-un fel voi veghea somnul celor dragi, cu o fericire ce nu-şi ştie timp, sărutând cu scrieri cărţile ce stau deschise înaintea mea. Într-un final voi scrie fiecare seară, aici sau pe inima mea, ca motiv pentru vara celor mai frumoase întâmplări. La capătul drumului se află răsăritul şi marginile veşniciei.