subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

sufletul. străinei

Posted by Vali Balcan on June 30, 2011

Se aplecă cerul să-ţi cunoască deşteptarea, straino, să-ţi ştie sufletul pe dreptatea simţirii, nu pe litera ascunsă sub misterul unui chip infinit frumos. Se îndură soarele să-ţi alinte părul, cuprinzând jocul definirii pe palmele dorului tău, convins de emoţia ce nu ştie timp sau distanţă, apropiind nordul în acasă-le luminii tale. Se adună ploaia pe gene, risipind emoţia eşecului, convingând viaţa de rostul plimbării în doi, asemeni cerului ce nu ştie depărtarea de pământ, iubind până la capăt ţărmul mării cu apele venirii acasă. Se scriu poemele pe sufletul tău, acel loc al devenirii mele, din amurg spre sălbatice vise, ca atunci când ţi se întâmplă fericirea pe buzele ne-sărutării noastre. Se ştie timpul pe durere, pe ochii tăi flămânzi de viaţă, construind efemera clipă în limita unei asceze ce se teme de ziua noastră. Se simt toate trăirile tale pe gândurile mele, chiar dacă ai vrea tăcerea doar pentru tine, însă magia ta s-a întrupat pe sentimentele mele, ca unică întâmplare a fiinţei. Se trăieşte nordul pe aşteptarea ta, indiferent de zâmbetul destinului în care nu crezi, dar pe care îl trăim sub altă revelaţie, păstrând paşii mei pentru ziua desăvârşirii, moment în care nimic nu mai ţine locul de întâmplare cu tine. Se învinge timpul cu fiecare scriere de-a ta, amortind clipa în binele trăirii cu tine, ca mai apoi să înţeleg că tu eşti poemul meu preferat, copilă ce nu ştii timp sau moarte.

visul. străinei

Posted by Vali Balcan on June 29, 2011

un ţipăt rece de pescăruş sparge somnul. perdelele sunt trase, aprinzând bezna. vântul reuşeşte să adâncească misterul, traversând camera prind geamul acela uitat deschis. pe jos cărţile zac deschise, rămase acolo de noaptea trecută, în imposibilitatea lor de a explica ceva, măcar liniştea, măcar somnul violent al nepăsării. e ziuă, cel puţin aşa arată ceasul, sau poate ziuă era ieri când se înţelegea ceva din soare, din expresiile chipului acela. alt ţipat ascuţit taie liniştea. pe perete stă agăţat un tablou, dezechilibrat de forme, uitat de pictor în neant. nici culorile camerei nu spun nimic, de parcă s-ar pierde în neştiinţă, de parcă se trăia altă reverie, un fel de cădere în afazie.

alt ţipăt urmat de spaima altui tunet. probabil plouă, probabil e capătul vremii, însă nimic nu reuşea să încline camera pentru deşteptare. nu era frig, dar gândul la iarnă transformă totul în alb. un glas pare că strigă un nume, o stare, o epopee de gânduri. câţiva paşi aleargă pe o scară spre cer, revenind la fiecare câteva respiraţii din nou pe pleoape. pare infinită călătoria asta, alergare departe, dar revenind mereu în strigăt. recunosc paşii, recunosc bezna şi chipul acela abătut. într-un fel se trezeşte inima, bătând conştientă binele suprem. ţipătul pare să înceteze, doar vântul păstrând pe aripi căldură ploilor de vară, asemeni tuturor scrisorilor.

deschid ochii. sute de foi umplu camera de aceeaşi caligrafie. seamna foarte mult cu eşecul literaturii, lipsind ordonarea şi numerotarea paginilor. aş bănui că e viaţa ta, însă sunt prea puţine foi ca să fie veşnicie, ca să fii tu. mă ridic, deşteptat de curiozitate. pe fiecare perete stau atârnate alte sute de foi, alte zeci de scrieri la fel de neordonate. acum sunt sigur că e haosul nostru, că de undeva s-a început povestea, poate cu o seară înainte de căderea în ritual.

un ţipat închide fereastra, deşi pare mai mult a zâmbet, a epifanie. acum nu mai tresar, înţelegând pentru prima oară prezenţa ta, liniştea desăvârşirii. las foile în tăcere, tabloul în nepăsare, ţipătul în aţipire. e deja amiază, iar timpul se înţelege pe numele tău, apropiind infinitul de întâmplare. e întâmplarea fiinţei tale, acel iv al perfecţiunii, ca atunci când mi-ai scris prima oară.