subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

unui alt personaj. metehne

Posted by Vali Balcan on December 17, 2012

credeam că te cunosc, că-ți știu limita și epifania rătăcirilor, dar poate că-mi înșeală sensul revenirea, însă știu că la granița dintre hoiar și poet se află invida ta. probabil că ți-a priit umanitatea, poate în căldură toridă, poate în lacrima durerii învinuirii lumii, dar știu că într-o seară de vară ți-ai plâns răzvrătirea din pumni în lacrimă umană. și era atât de limpede că se scriau iluzii, ca o memorie în ultimele clipe de final de an, de cer murdar, de om murdar, de gând murdar. și oricum nimic, nici măcar scrierea a tot ce a fost greu, nu mai da timpul înapoi pentru un taumaturg infinit cum e iubirea. și știu să fiu efemer, să mint și să decid să fiu orice altceva decât schimbarea la față a puterii tale. într-un final am reușit să-mi pese, să mă rătăcesc cu scop într-o inimă, să-mi înving nădejdea de a nu simți ținere de mână, nădejde pe care o curtam când mă juram să nu mai înțeleg sentiment hoinar pe inimă hoinară. acum sunt viu, lumină fără oboroc, secundă fără acel tic-tac obositor, sare pentru gustul ce-mi trezește setea de roșu pletoric, de izvor secat în suflet pustiu. iar mâine, mâine o să fiu aceeași lumină, același gust, dar secunda va fi clipă, iar clipa anotimp, iar anotimpul etern, iar eu un bătrân magnol ce-și va număr veșnic ramurile îndreptate ca o rugăciune spre cer, ca o meteahnă pentru flori perene, pentru amorțirea ce-mi pare viu și verde în aceeași sevă din care mă îmbăt de fericire. și atunci îmi  vei ști sufletul ca pe tatăl nostru, ca pe chipul Străinei în inima mea.

unui alt personaj. penultima idee

Posted by Vali Balcan on June 9, 2012

cuvintele dintre noi nu-și mai au rostul. nu ne mai recunoaștem în nicio decizie pripită sau în fantezii citite ca legi, de fapt am ales amândoi un alt mod de a tăcea, unul comod și de bun simț. probabil așa trebuia să se întâmple, poate doar astfel era posibilă libertatea și refugiul sufletului în alte idei fundamentale. într-un fel e depresivă toată trecerea asta din conștiință în neființă, dar nu mai pot face nimic pentru a-ți învinge calmul și liniștea asta sângerie. un zâmbet copilăresc îmi aduce aminte de povara pe care o împărțeam în momente cruciale, dar nici copilăria nu explică refuzul de a fi relevant, nici maturitatea tuturor eșecurilor, poate nici decizia de a modela plăcerea după bunul plac. nu mă pot amăgi atât de frumos încât să te cred apt de eșafod, de fapt nu pot să te alung din mintea mea atât de brutal, dar nu din teamă, ci din respectul definitiv pe care ți l-am promis într-o seară din copilăria mea pe când tu ai fost singura epifanie pe acele culmi ale disperării. aș spune că te părăsesc, dar nu știu care dintre noi a făcut primul pas înstrăinându-se, însă asta prea puțin mai contează acum când tristețea este singura formă reală a sentimentelor noastre. într-un final te așteptai la momentul ăsta, poate din cauza perfecțiunii cu care oscilezi între cunoaștere și înțelegere, însă este necesar să dezechilibram balanța și să gândim diferit ideea fericirii. până la urmă vei ști să stingi oprobriile și să-ți exprimi bunătatea oferindu-mi libertatea de a-mi alege singur drumul, dar nu înceta să speri că într-o bună zi vom stă din nou față-n față, și că acela va fi punctul în care înstrăinarea se va transforma în cea mai pură prietenie. acum iartă-mă de nord, de ani rătăciți și mai cântă-mi încă o data numele Străinei pe inima mea.

sursa foto

unui alt personaj. rutina

Posted by Vali Balcan on March 13, 2012

ne-am dezbătut toate deziluziile acum câteva vremi, pe o linie abruptă înspre ape înghețate, fără un sentiment al pierderii foarte conștiincios. tu inventai verbul primei constelații, eu amețeam de numărul infinit al indiferenței ce părea impar, trecând printr-o ipoteză ce ar fi putut aduce aproape comunicarea dintre noi. însă era mai ferice să zâmbesc a primăvară, a consonante iluzii ce rătăceau în golul fără de farmec al inimii, dar te vedeam atins de secunda morții, în durerea ce-ți sfâșia până la refuz umanitatea. de acolo, cale de doi ucenici, ai definit filosofia iubirii și ai împărțit în mod egal fii risipitori pentru iertarea de a se răzvrăti fără sens. o umbră de căință ar fi cucerit timpul, dar arhipeleagul acesta refuză să aducă aproape singura ființă care contează acestei realități, inventând invective și capitulând într-un dor ce sfârtecă până și verbul răbdării. dar e încă amiaza tinereții, tu încă taci poetic, eu încă descifrez sensul peiorativ al rătăcirii, însă suntem mai aproape de a ne înțelege cu o persoană. du-mă în liniște, pe vântul tău, acasă, schimbă verbul creației din unu în doi, iar eu voi ști să neg golul ce-ți învinge locul. într-un fel tu ești cel care a dezbătut magia schimbării la față, dând sens credinței pentru a iubi dincolo de egoism, dar pentru totdeauna.

unui alt personaj. prima interogație

Posted by Vali Balcan on January 11, 2012

și câtă noapte mai lipsește acestei stări de bine ce-ți conduce cratima în nepăsarea de a te revedea. câtă uitare în zorii primei iluzii, cât amurg pe coasta întrebării tale. ar fi noapte sau infinit boreal, ar fi sete sau agonia dintre sintagme divine. să te încălezești pe razele inimii mele, să înțeleg suflul căzând al emoției tale, să fie nesperat contrast de viu pe vântul cuvintelor tale. într-un fel e expresia convingerii că abia acum îți trăiești fără pledoarii beatitudinea, că ai dezvățat noaptea de vis apter, că ai tras o linie ca sentiment pentru fiecare promisiune ce încarcerează ființa de o libertate confuză. oricum, speranța conștiintei nu mai tremură în fața alegerilor, oricum, rădăcinile anilor nu mai știu renunțare, ci o consonantă stare de echilibru. probabil se vor termina resursele inadaptării, nu că ar fi un sens special pentru juriul damnarilor, dar poate încă te mai interesează mersul pe ape și schimbarea la față a ființei ce-ți atacă fără-ncetare porțile de cremene, dorind să înțeleagă scrisul ce blochează accesul în locul desăvârșirii.

involuntară stare de spirit

Posted by Vali Balcan on November 21, 2011

totul se termină-n poezia acelei nescrise rutine, imagine fadă a unei vieți devenită importantă, ca un meșter ce-și inventează traducerea înțelepciunii. ar putea fi noapte, eclipsă sau auroră boreală, doar că pe aripile acestei umanități nu mai cântă niciun vânt prielnic, ci își poartă adierea melancolia unui alt personaj. se înțelege rostul lui din patima tăcerii cu care-mi traduce metafora existenței, îndepărtând focul vieții spre adâncul nevegheat al renașterii. dincolo de blamări sau lamentații invective ar trebui să apară rutina încarcerării tuturor întrebărilor. de veghe vor rămâne doar silabele numelui tău, adaptandu-se la muzica acelor consonante stări de bine ce-ți vindecă intimul uitării de sine. exact pe linia aia ce-ți atinge orizontul gândirii stă verbul cunoașterii. întinzând mână te învingi pe tine de mister, dar provoci adevărul să-ți câștige starea de bine la care nu mai ești supus de câteva decenii. oricum, e prea fericire doar să visezi, să citești filosofia din mână unei generații care strigă-n agonie. ai nevoie de nerv teologal, de rutina întoarcerii acasă, de o terminare drastică cu virgula căderii în suicide revelații patetice. de fapt e prea târziu, prea devreme sau prea poezie pentru personajul neștiinței tale. ești fericit și asta e tot viul din tine, doar că lumina nu se vindecă cu beznă, sărutul nu se vinde pe unicorni imaginari, iar dragostea nu e doar fantezia unor tineri naivi, ci realitate dincolo de magia stărilor tale.