subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

eu. acum

Posted by Vali Balcan on March 16, 2013

eu mă lupt cu mine, cu nevoia avidă de a nu mai scrie, de a nu mă recupera dintre somnul rațiunii și visul unei nopți de vară. mă lupt și reușesc doar să-mi rănesc de viață gândurile, să mă constrâng să-mi vând convingerile, să mă trădez pe câțiva arginți reci. și cred în umanitate, în golul adânc al durerii, în cuvântul revenirii și în ultima propoziție ce poate fi extaz. da, cred în om, în mine și în celălalt eu cu care lupta a devenit poezie fără artă și fără rimă îngenunchiată sau sacadată. și iar regret, și iar promit, și iar mă mint, și iarăși trasez un cerc vicios între mine și studiul scripturilor, între mine și un eu mai bun, vindecat de minciună în care îmi promit regrete ca stare de aflare în fapt. oricum, am reușit să mă cunosc mai bine, am reușit să-mi învăț milogeala de a lenevi între capitolele vieții și să trag aerul în plămâni fără să mai tremur în fața necunoscutei zile de mâine. în schimb ce poate fi acolo atât de tragic încât să cad la pace cu mine de teamă de a nu mă rătăci în vaga idee de rai?

acum m-am decis și știu încotro să apuc cât văd cu ochiul minții. știu unde e fericirea, știu ce glas are răzvrătirea și știu amarul întrebărilor fără de capăt, însă nimic din ceea ce simț nu trădează prezentul, nimic nu mă trădează, nici pe 30 de arginți, nici pe tot aurul ce-l pot număra cu respirația tăiată de uimire. și e uimire de fiecare data când realizez că fericirea nu este a unuia singur, ci a celor doi, și că doar împreună pot converti amarul vieții în dulcele sărut al libertății. iar libertatea e fericirea de a te cunoaște până în chipul creatorului turnat ca geneza a ființei tale.

gând teluric (I)

Posted by Vali Balcan on August 5, 2011

Trăim într-un univers ce pare că se destramă din interior, flămând de un egoism luciferic, promovând încătuşarea umană ca formă a libertăţii. Tot mai des se repetă aceleaşi statistici, aducând în lumină o concluzie ce se cere acceptată. Umanitatea pare să îşi piardă forma, credinţa în oameni devenind un stigmat, evoluţia cerând stoparea sentimentelor pentru poezii matematice, scrise în aceleaşi ratări devenite poetice. Probabil exagerez, oricum nu suficient, dar în reveria asta îmi lipseşte partea întreagă a creaţiei.

Erau vremuri în care cuvântul nu cerea jurăminte, el fiind suficient credinţei, fără o repetare exagerată pentru a transmite siguranţă. Probabil eram încă copil, sau poate visător adolescentin, dar ştiu că purtam în inimă o revoluţie, încrederea că va există ziua în care îmi voi aduce aportul pentru o lume “mai bună” (deja expresia e fatalistă), simţind parcă declinul ce nu-l ştiam înţelege. Am încercat discursuri şi implicare socială, investirea timpului în oameni, somn puţin şi schiţări sincere pentru un portret al lumii aproape candid. Poate am reuşit ceva, însă palmele morale mi-au întristat avântul. Aş crede că erau palmele realităţii. Inerţia în care se mişca lumea era mai puternică decât toată apocalipsa mea mentală, dovedind asta prin excluderea din toate sistemele în care existăm. Probabil am devenit stabil, deşi am pierdut partea în care încrederea era absolut, stabil în forţa cu care pot adaugă sau scoate ceva din fiinţă. Am ales calea grea, puţin departe de realitate, dar asta e parte din ceea ce trăiesc acum. Psihologia (sau criteriile lumii) mi-ar nega trăirea, însă e doar o încercare fardată de a deranja ceva atipic, reuşind doar un zâmbet comod, indiferent de valoarea argumentului.

Trăiesc într-o lume nouă, valoroasă prin lipsa empatiei şi a unui caracter sadico-sarcastic, care conservă doar un anumit tipar al schimbării. Probabil nu voi reuşi să mă identific cu majoritatea cerinţelor, însă merită să-mi păstrez spiritului viu, indiferent de damnare la care pot fi supus. Regret că mi-am pierdut încrederea în bunătatea omului (ca definiţie a bunului simţ social), acceptând mai degrabă o balanţă între ceea ce suntem şi ceea ce se propune să fim. Poate şi pentru că se confundă tot mai des persoana cu personajul.  Nu mă resemnez, deşi a trebuit să fac o pauză din studiul lui Rogers asupra persoanei, având nevoie de un timp în care să înţeleg farmecul ce-l ştie doar sufletul, dincolo de acţiunea stângace a minţii. Într-un fel e nevoie de metanoia, acest proces anevoios pe care îl întâmpin cu stoicism, păstrând o parte a dezamăgirii umane pe umeri. Ştiu, totuşi, că tot umanitatea îşi va birui eşecul de care dă dovadă (implicând o forţă divină ca destin), restabilind puterea cuvintelor.

colecţionarul (part. I)

Posted by Vali Balcan on August 3, 2011

Şi-au început ploile, ca nişte făcătoare de minuni pentru întinderea gândurilor, ca o răcoare pentru zilele apusului încântător, fără de farmecul aşteptării. Pare toamnă, gata pentru lungile lecturi, ca o indiferentă stare de spirit. De fapt am grăbit toamna cu o carte anume, analizând reacţia nebuniei, scuzele abisale şi farmecul demenţei pentru un naiv obsedat de un anume tip de frumos. Se înţelege foarte bine rolul personajului în căderea verii, iscodind anumite litere, revelând magia ce se strecoară rar în scuzele acelea infinite. Aş spune că doresc un final anume, că ar fi anapoda să nu existe sacrificiul demenţei, măcar de amorul artei, dacă nu de dragul construcţiei psihologice. Până acum e un şir al poveştii foarte viu, deşi se explică ideea doar prin raportarea personajului la fapte, prin scuze şi filosofii banale, evocând infernul minţii umane atunci când deţine puterea de a se împlini.

Într-un fel aş dori să amân citirea, să pun balanţa în psihanaliză, oprindu-mă undeva aproape de final. De acolo va trebui să citesc cu voce tare, ca pentru doi, tremurând real în faţa destinului ce-i este scris fetei. Partea umană cere clemenţă, iluzie de final fericit, de parcă totul e un joc ipotetic, când de fapt matematica îi condamnă să-şi trăiască rolul indiferent de consecinţe.  (Oprind lectura din cauza unei alte seri la serviciu, rămân cu interogaţiile ce-mi dau iluzia că am putere asupra sfârşitului cărţii, abuzând astfel de liniştea ce-i tremură speranţele. Dar să fie oare atât de brutal jocul încât, în cele din urmă, obiectul să posede posesorul?)