subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

imagini în camera albă

Posted by Vali Balcan on May 23, 2016

La capătul răbdării, în linia sfâșiată de foame, cuvântul tresare neputincios. La capătul inimii, pe vertebre strâmbe, emoțiile tresar ca îngrozite de timp. Dincolo de acum, pare primejdios, dincolo de mine credința pare incertă, răzvrătindu-se după alte legi decât cele ale firii. La cap de tot, în agora asta a liniștii, îndemnul că există un univers peren nu reușește să miște amorful spre o coloană a infinitului care ar fi o viață. Sau poate două, trei, câteva, indiferent de puterea creatoare aflată în spatele Călătorului. Din brațe nu mai curg chemări, din ochi nu se mai nasc cer sau pământ, idol sau închinare. Din piept cresc păsări oarbe, agresivitatea și binele ce ar putea să le sfârșească pe toate. Picioarele sunt frânte, plămădite dintr-un lut atât de uman încât ar îngrozi însăși primordialul. Armura impecabilă a mitului strălucește grandios, dar basmul nu mai posedă verbul mișcării, rămânând o excepțională poezie scrisă în conștiință, nevorbită și de prea multe ori visată. E timpul rămânerii în imediat, e timpul în care ar fi utilă schimbarea la față, dar însăși schimbarea suportă erezia cu stoicism. Călătorul este însăși făptura, omul. Capabil de greșeală, învins de balanța inexactă dintre bine și rău, blamat, rapace, flămând, blând, efemer. Dincolo de cuvinte se află nevoia de infinit. Nu poate accepta că existența este atât de infimă într-un univers în continuă expansiune. Trebuie să îi atingă limitele, trebuia să vadă ce e dincolo de porțile zăvorâte ale imaginației. Trebuie să privească nimicul și să se piardă în el, încercând să-și umple golul de neumplut în tenebrele încercării de a da viață ideii care nu suportă viață. Dar nimic din toate astea nu se pot face, nu în trupul acesta de cremene, nu cu inima asta de plumb, nu cu picioarele astea de lut. Oricum nu acum când se află în fața balanței care-i va cântări deciziile, rămânerile, plecările sau poate ființarea însăși. Dincolo de tot, în umbra singurătății, vocea rațiunii naște întrebarea care-i va schimba destinul.

Eu sunt latura mea negativă

Posted by Vali Balcan on September 21, 2014

Eu sunt și cealaltă latură a mea. Latura morbidă, latura care nu știe refuzul, latura care uită să învețe umanitatea și iertarea păcatului de a fi liber. Latura ce nu știe să convingă realitatea de o punere pe inimă a transformării ce se petrece ca o eroare a dezinvolturii. Eu sunt și căderea în colb a fiecărei poezii efemere, eu sunt chipul ce naște Străina și invidia de a fi umană, eu sunt ridicarea norilor pentru zile nefaste, devenind Atlas al nevoii de a mă simți. Iar simțul este latura mea negativă, reușită pentru tot ce înseamnă expresie și mișcare, atom al ființei și iluzie pentru un veșnic curând. De acolo lautra mea se transformă ca un fluture în orice înseamnă fericire, extaz, abandon și regăsire. Eu sunt abandonul ursitoarei, refuz pentru glasul ce ar fi trebuit să fie magie și împlinire dincolo de ani a poruncii de a mă întâmpla ca un număr perfect, ca un extaz pentru o lume perfectă. Eu sunt tot ce nu pot simți cu inima, tot ce nu pot atinge cu mâna, tot ce nu pot împlini cu fapta. Sunt omul fără de aripa rătăcirii, omul frânturilor de texte, omul blocat în imediat. Eu, eu sunt și cealaltă latură a mea, latura nădejdii, latura zborului lin din gând spre etern sublim, latura perseverenței, latura reușitei. Aici, în clipa schimbării, la porțile catharsisului întrebarea își întinde colții deznădejdii: oare eu sunt și latura mea negativă?