subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

dimineaţa ultimei primăveri. străinei

Posted by Vali Balcan on May 31, 2011

E timpul ultimei primăveri. Nu se sfârşeşte existenţa, nu se opreşte forma nici mersul încet al revelaţiei. E doar cădere în ritualul fericirii, o stare deloc anapoda, un şir întreg de geneze ale timpului. Am cunoscut primăvara pe inima logicii, în milioane de litere, sub dorite scrieri, indiferent de starea de spirit a oraşului alb. O cunoaştere ce nu se consumă aici, reluând chemarea străinei indiferent de vântul nordic ce poartă corăbii spre nicăieri. E nicăieriul găsirii din primăvară, spre amiaza zilelor tale, repetându-mi aceeaşi poezie la infinit. E poezia necuprinsului tău, cu introducerea ce nu ştia decât plumb, reuşind totuşi să convingă tâmpla de aripi fluturând a dor.

E ultima primăvară pentru că acolo s-a întâmplat să cred. Timpul trecea mofturos, scrisul devenea confuz, paşii tăi rar se opreau, şchiopătând pe final a ploaie de mai, indiferent de copilăria ce-ţi motiva căderea. Suntem suflete tinere, chiar raţionalizând conceptul ultimei fărâme de speranţă, dar niciodată negând stările ce ne-au făcut posibili.

Te scriu pe stările mele, păstrând doar pentru tine infinitul călătoriei, reuşind uneori să îndur textul de zâmbet, uşor ameţind imaginea ta perfectă. E o zi de ultimă primăvară, însă fiecare moment apropie timpul cu emoţia revederii, trecând astfel în anotimpul tău. Acolo se poartă viul ochilor tăi, ca un mister ce nu-şi cunoaşte înfrângerea, chiar dacă frumuseţea lor opreşte timpul pentru toate emoţiile ce se înţeleg pe inimă, nu pe cuvânt.

dimineaţa ultimei primăveri

Posted by Vali Balcan on May 30, 2011

Astăzi te trezeşti devreme ca să nu-ţi cânte deşteptarea orice pasăre măiastră uitată în cotlonul minţii tale. Astăzi te ridici şi cauţi sensul ultimei primăveri, o înşiruire de promisiuni pentru un verde mereu viu. Te ridici şi hrăneşti pasărea măiastră cu ceai şi biscuite, exact ca-n orice dimineaţă în care nu-ţi găseşti micul dejun aranjat. Oricum nu era nicio vreme în care să fi fost aranjat ca de vis, era doar o vreme în care nu te interesa să-ţi aranjezi privirea în forma impusă. Într-un fel erai condamnat să rezişti deşteptării, să adormi iarăşi ca uitat în timp sau în cuvânt, dar apoi îţi aminteai de promisiunea copilăriei în care învingeai orice primejdie sau maladie a sensului existenţei.

Te trezeşti devreme, dar nu din obişnuinţă, ci din necesitate. Nu e nicio stare care să prevadă soare sau ploi stinse, însă eşti tu în faţa prezentului. Multe mâini întinse, zâmbete fugare, chemări şi idolatrizări exagerate. În altă vreme ai fi fost flatat de imaginile perfecte, însă nu mai există stare care să te impresioneze. Nu călătoreşti, nu exagerezi cu drama, dar parcă ai rămâne blocat imediat înainte de răsărit, reuşind performanţa de a mitui marea să aţipească pentru încă o vreme în pumnii tăi. Eşti fericit, dar nu scrii asta, doar trăieşti beatitudinea ei. Oricum nu-ţi pasă cum arată argumentul în faţa lumii, indiferent de patologia stărilor ce te reprezintă, trecând uşor peste analize de dragul perfecţiunii.

Astăzi porţi în mintea ta singura imagine care mai contează, apoi închizi fereastra, ştii bine că nu există soare pentru cei drepţi.

0