subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

Am uitat. Străinei

Posted by Vali Balcan on April 25, 2013

Am uitat mirosul foii, emoția cu care încercam să nu rup nicio metaforă din plicul în care îți puneai toată pasiunea, inventând bezele sau poate confund timpul cu sărutul obrazului tău veșnic aproape. Am uitat cum mi se invadau visele cu dorința de a coborî să verific dacă mi-ai scris, dacă mi-ai dat timp în litere perfect aranjate, uneori lente ca o revelație, alteori grăbite ca depărtarea dintre noi. Acum ești aproape, ești aici, dar încă mă trezesc în căutarea plicului ce-mi hrănea mișcarea prin viață, și încă îți scriu epistola frumuseții tale, fără să-ți știrbesc inima de un dor ce mă face să fug cât mai departe de tine. Iar departele ăsta nu înseamnă mări și țări, ci un loc în mine în care mă afund ca să-ți recit textul schimbării la față a fericirii mele. Am uitat să-ți scriu la fel de bine ca înainte, poate din cauza realității cu care te trăiesc (ah, și cât am tânjit în zeci de texte după timpul acesta alături de tine), poate dintr-o comoditate narcisistă, însă într-o dimineață vei găsi lângă somnul tău scrisoarea ce-mi va vinde scrierea pentru simpla ta fericire. Și atunci vom fi iarăși învinși de beatitudinea cuvântului ce-ți număra destinul, pe litere, pe anotimp, pe chipul meu. Am uitat fuga, am uitat anapoda, am uitat sunetul peniței pe foaie, dar nu am uitat cine-mi ești și nici măcar cuvintele ce-ți fac inima să invadeze absolutul nu le-am uitat. Am uitat multe, dar am învățat că nu pot să te neg prin nicio stare și ai înțeles că tu-mi ești suficientă, Străino.

căderea în ritual (uitare I)

Posted by Vali Balcan on September 8, 2011

Îmi reproşez că am lenevit, că am început să cred într-o uşoară melancolie ce-şi merită tăceri, ne-publicări, căderi în ritualul unor cuvinte uşor deghizate, rămase din vară, niciodată consumate până la refuz. De fapt nu e lene, nu atât timp cât păstrez jurnalul acesta din piele, perfect ales de tine pentru serile mele de fatalism, ca o metaforă pentru tot golul ce-l trăiam. Am întins acolo sublima reverie, în forme puţin confuze, din jalnice expresii ce-mi marcau momentul. Îmi amintesc de Carl Rogers, de credinţa lui incredibilă în oameni, de experienţa ce-i traversa teologia în umanism, uşor convins de binele primordial care seamănă atât de confuz cu chipul creaţiei. Doar pixul mai sublinia ceva din raportul acelor utile psihanalize, însă mintea invada abisul neumblat, învăţând mersul pe jos într-un sincretism uşor eretic. Urmează un şir întreg de studii, probabil confuzii întâlnite de o viaţă întreagă, dar rămâne să păstrez lenea pentru o iarnă nordică ce-mi va sugruma apele de paşi, Străină de rochii, obligând focul să ardă căldura în şemineu, adorând metamorfoza unui vis în sărutul ştiinţei. Am memorat şi acel text imposibil, găsind în el dulcea pasăre a libertăţii – anotimpul favorit pe vântul ce-ţi flutura părul fără ritmul muzicii. Încă îmi reproşez că am lenevit, dar sunt convins că e vorba de o melancolie ce-şi poartă taina în expresia reîntâlnirii cu tine.

o stare.

Posted by Vali Balcan on April 21, 2011

E pentru prima oară când nu simt emoţia unei sărbători, deşi termenul de sărbătoare e aproape eronat. Sunt departe şi înţeleg că diferenţa culturală îmi răpeşte din ambiţia trecutului. Oricum, e destul de ieftin să dau vina pe programul defectuos pe care îl trăiesc în nesomn sau în lucruri umane, ca o risipire de sensuri pe marea uitărilor.

Nu e vorba că aş uita cerul de dragul liniştii sufleteşti, nu e nici pe departe vorba că aş încurca istoria cu o banalizare a evenimentelor. Mă tulbură lipsa unei revelaţii sufleteşti, mă cutremură anorexia la care mă condamnă orice cuvânt inventat pentru a exprima nimicul. E o stare foarte banală, dar care nimereşte într-un timp greşit al vieţii mele. Se apropie ceva, doar că mi se pare tot mai străin modul de a sărbători ceva profund. Până la urmă transferul se face în prea multele pregătiri, uitând sensul obligatoriu al răscumpărării. Poate e normală această decădere în uitare şi apoi în nebăgare de seamă, însă ar fi teribil să credem că încă ştim să păstrăm viu un eveniment atât de important. E prima oară când nu simt emoţia unei sărbători, dar nu despre melancolie e vorba, ci despre conştientizare. Ştiu că nu e o sărbătoare, ci e momentul care a făcut posibilă existenţa mea.