subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

mâhnire. (sau un alt pas al căutării)

Posted by Vali Balcan on October 30, 2013

Cu trecerea timpului descopăr că multe dintre lucrurile pe care le consideram ca fiind, aparent foarte bune, au suferit un fel de schimbare la față. Nu timpul este vinovat de trezirea la realitate, ci nevoia mea de a nu vedea boala de care sufereau. Cel mai greu a fost să recunosc că în inima unei religiozități se ascund forme dintre cele mai vulgare. Am urmărit cu răsuflarea tăiată evoluția (sau involuția) cu care omul a reușit să mânjească forma în care Divinul s-a revelat. Am crezut, destul de pueril, că biserica poate să transfere chemarea fără să intervină câtuși de puțin în mesaj. Devine din ce în ce mai pregnant că tradiționalitatea exagerată ascunde un defect, o umbră a unui gol ce se conservă ca vid. Recunosc că sunt debusolat de orbirea cu care unii dintre lideri continuă să intervină cu legi pentru a construi alte legi, unele dintre ele abuziv de tâmpite, iar concluzia nu poate decât să îmi întristeze duhul. Am refuzat să mă mai uimesc și să sper la o constantă ce ar putea modera liniștea absolut necesară de care am nevoie, de care sufletul meu are nevoie. Mă aflu într-o stază în care nu mai înțeleg cum masca religiozității învinge simplitatea accesului la Divin. Poate încă mă provoc să cred că nu în mulțime se găsește raiul ci în singurătatea unor oameni ce știu să iubească iertând umanul de greșelile cotidiene, reușind să devină împreună parte din destinul cu care au fost creați. Este destul de simplu să anihilezi pe cineva pentru un fapt, dar este atât de greu să reabilitezi o ființă care se luptă pentru a depăși acum-ul ce poate umbri speranța zilei de mâine. Se prea poate să fiu negativist și să uit să mă bazez pe oamenii care își dedică viața pentru cei din jur, făcând totul cu o bunătatea ce ar putea vindeca umanitatea de egoismul în care se scaldă, dar chiar și așa, ei sunt independenți de mișcarea scremuta în care biserica din ziua de azi caută să existe. A fi om se confundă cu a fi ca toți ceilalți, definit de o platformă de filosofii, dar cred că a fi uman înseamnă să îți pese, să fii capabil să oferi, să speri, să crezi, să ierți. Biserica se plânge de o lume oarbă, blamează și seceră ce îi convine, dar uită de introspecție, uită să își vadă partea de vină, construind ziduri tot mai groase și uită să iasă în lume, uitat să fie umană. Au fost oameni care au provocat, au insistat pentru un alt fel de metanoia, au scris cărți fiind capabili să recunoască eșecul unei generații. A urmat un întreg circ finalizat cu patibularea autorului. Lucrurile au rămas la fel, liderii au dat alte legi impunând tăcere, și-au păstrat funcțiile și au continuat să spere că judecata va trece fără repercursiuni. Da, judecata asta va trece pentru că mulțimea este slabă și nu are putere pentru a decide ceva, dar ce ne facem cu judecata viitoare? Sau poate sperăm că nici aia nu există! Și vor urma alte legi, devenind din ce în ce mai greu să iubim după modelul Divin, și vor urma sancțiuni ca biserica să poată dormi liniștită între zidurile din ce în ce mai groase pe care și le construiește! Unii încă vor scrie, se vor revolta, vor fi anatemizați, devenind din ce în ce mai puțini. Și atunci glasul rațiunii va fi învins de setea de putere, sau poate mă înșel și lumea își va găsi până atunci un fel de apocalipsă ca o ghilotină căzută pe grumazul nefastei forme de religiozitate. Și dacă o biserică își pierde menirea, atunci care mai este rostul ei? Mă întreb și în același timp caut să-mi găsesc liniștea într-o comuniune unde a fi înseamnă a căuta să te asemeni tot mai mult cu Divinul și să-i fii Lui pe plac. Poate într-o zi voi reuși acest pelerinaj ce acum îmi pare extrem de dificil.

umbre în timp

Posted by Vali Balcan on September 2, 2011

Am renunţat să mai analizez felul în care oamenii se flatează singuri, înţelegând totul în nevoia de a nu cădea pradă îmbătrânirii prea devreme a sufletului. Se ridică teorii exagerate, se multiplică stări, se conservă valori eşuate, ca o fugă nesfârşită după supravieţuire. Nu e cazul să subestimez capacitatea oamenilor de a se regenera, dar care e măsura după care ne ghidăm? Care e preţul care trebuie plătit pentru o supra-vieţuire pertinentă? A deveni o persoană înseamnă a te întoarce asupra ta, înseamnă a săpa, în niciun caz nu înseamnă a pune alte măşti sociale de dragul unui bine imediat. Oricum, umanitatea îndeamnă la fals, extrapolând conceptul de fiinţă până-n abolirea celor mai frumoase cuvinte.

Poate asta înseamnă să te re-construieşti, să nimiceşti orice concept ce ar putea triumfa asupra conştiinţei binelui, dezechilibrându-ţi capacitatea de regenerare. În momentul în care eşti pus faţă-n-faţă cu damnare, calea cea mai uşoară este eschiva, dezvinovatirea şi pasarea responsabilităţii asupra unui alt ins capabil să o poarte. De aici începe declinul fiinţei. Conceptul biblic cere egalitate între tine şi aproapele tău, devenind imposibilă folosirea a două unităţi de măsură pentru eşec, asta dacă dorim să păstrăm sufletul viu. În momentul în care renunţăm la dreptate în detrimentul falsului (implicit păstrarea unei imagini limpide, dar în realitate perfide) se produce crevasa fiinţei. Din momentul acela ne pierdem chipul, devenind o formă fadă a inerţiei existenţei, reuşind să construim viaţa pe tipare luciferice, flatând până-n extaz fiinţa ce poartă masca morţii în rozul zâmbetului.

Trezirea la realitate pare imposibilă, în măsura în care ceea ce am devenit înseamnă involuţie, dar imposibilitate este constrânsă tocmai de orbirea noii fiinţe. Lumina îşi pierde nuanţa, universul devine abis, iar focul ce mişca fiinţa se lasă pradă îngheţului. De aici până la realizarea eşecului e cale de un ev, iar speranţa rămâne în unicul gram de umanitate rămas. Până la urmă e nevoie de un punct de sprijin dincolo de noi, o credinţă oarbă şi aruncarea cu ultimul gram de umanitate în braţele realităţii. Dacă ţi-ai pierdut umanitatea devii pradă pentru celor mai furioase abuzuri sentimentale, indiferent de mimica unei vieţi ce pare genială. Şi de acolo salvarea nu mai înseamnă nimic, nici măcar un concept al flatării că te iubeşte absolutul.

cuvinte ce păstrează spiritul viu

Posted by Vali Balcan on December 21, 2010

Uneori e suficient un telefon pentru ca stările dimineţii să nu mai conteze. Un simplu telefon şi simţi cum se apropie Crăciunul, o voce şi simţi trecerea anului nou tot mai departe, adânc în marea gândurilor. Nu credeam să recunosc vocea fericirii atât de devreme, nu credeam să fie într-o plictiseală teribilă într-un oraş cu case şi străzi albe.

Printre dialoguri familiare, ce aduceau tot mai aproape frumosul, dar nu din cauza unui Crăciun vopsit să pară viu, ci cu o naturaleţe corectă, s-a strecurat un al doilea glas. Mi-a făcut inimă să tresalte, ca o Evanghelie proaspăt descoperită între ruine. Am simţit că pregătirea pentru sărbători e doar un fals pretext în a fi buni, în a ne împăca cu eşecurile noastre, în a tinde spre ceva ce nu considerăm neapărat util.

Fericirea nu poate fi falsificată pentru mult timp. Poate e un fals pretext să fim buni de Crăciun, să mâncăm în familie alături de cineva drag, să simţim că suntem vii. Poate e o trezire la realitate necesară. Uneori o voce e suficientă şi în plus scuteşte toată forma asta fără de fond a mascării.

E mai simplu să te ridici din pat şi să trăieşti, dar nu frica de a da piept cu tine, ci dezmorţirea care îţi cere chipul înapoi. Fericirea e mai mult decât o zi perfectă de sărbători, decât împlinirea tuturor visurilor. Fericirea se poartă în noi, iar uneori e trezită de o voce, de glasul acela ce îţi răscoleşte inima, ca şi cum ţi-ai primi trezirea la realitate din lumina inocenţei ei.

Astăzi vocea ei a fost suficientă, deşi probabil nu a-ţi fi înţeles niciun cuvânt din tot amalgamul expresiilor, ca şi cum beatitudinea ar avea doar forma ei micuţă. Astăzi am înţeles ideea Crăciunului. Mulţumesc, Anabella.