subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

atom al ființei tale

Posted by Vali Balcan on March 24, 2011

Dacă vreau să mă raportez la realitate va trebui să găsesc vocala potrivită. Nu trebuie să ne scriem acolo, va trebui să mă înțelegi aici și să conștientizezi că e vorba de o transfigurare pentru așteptarea dimineții tale. Uneori ai putea să crezi că abuzez de cuvinte, dar nu știi tu să te temi de mine atât de curând, de fapt tu știi că nu poate exista teamă, ci doar o complicată revoluție a stărilor pe care niciodată nu le simțim cum trebuie.

Am început să te recitesc, indiferent de cărțile favorite ce mi-ar putea complica timpul, găsind în fiecare final un motiv să nu te pierzi, linișindu-mă de o primăvară îndoielnică. Ar părea că mă repet în idei, deși e clar că diferă starea anostă ce-ți trece prin mâini, lovind tastatura fără un motiv prea blând. Nu e nevoie să-mi răspunzi pentru că știu finalul scrisorii, indiferent de acea definiție pe care numai noi știm să o dăm cântecului apelor.

Mi-ar plăcea să ai o scuză pentru a-mi câștiga necredința, pentru a fi un eretic fără frica eșafodului, mi-ar plăcea să fie din nou ziua în care scara către cer lungește pașii tăi către emoția mea. De fapt ar fi imposibil ca timpul să poată defini ceva din beatitudine, indiferent de o constrângere a umanului. Până la urmă există doar nevoia de a fi liber, liber să accepți că nimic nu poate limita dorința de a reuși. Până la urmă e dificilă încrederea că celălalt ar accepta condiționarea de acum o vreme. Dar oare există prea mult când vine vorba de o artă ce nu poate fi măsurată decât în atomii ființei tale?

Regimul unui ,,eu” teologic.

Posted by Vali Balcan on January 29, 2011

Sunt un Cincinatus, un iubitor de singurătate rodnică şi sănătoasă, şi jignit grav, tachinat,  şâcâit de orice formă imbecilă de indiscreţie.

Sunt mereu suferind după o preamultă auto-revelare, rupt între interioritate şi exterioritate, însă mereu fascinat de bucătăria eu-lui meu în care, vai,  munca este ,,dureros de dulce”. Trebuie spus că prefer povara de mine în locul poverii de lume.

Această interioritate în care, vă spuneam, zăbovesc ori de câte ori pot, se crapă uneori, însă nu spre exterior, ci spre o interioritate şi mai adâncă, unde în regim apofatic se deschide o uşă de lumină: Atunci păşesc într-un câmp în care întâlnesc angelicitatea lumii pe care am refuzat-o igienic petru o vreme – întâlensc acum promisiunea transfigurării ei.

Să mai înaintăm puţin. Această privelişte îmi refuză instalarea definitivă în ea şi mă întoarce înspre geografia ei mai puţin desăvârşită, înspre chipul ei actual – mă trimite înspre ei . Ei bine, dacă mă întorc să le vorbesc lor despre această ultimă lume – mă vor ucide. Cum o să se mai înfoaie în spasme de ură când o să le spun că acolo, toţi aveau găuri în mâini şi în picioare?

Încă o etapă cititorule. Acum o să-ţi marturisesc o presimţire înspăimântătore care începe să prindă datele unei certitudini. Mi se spune de nu ştiu unde şi din partea nu ştiu cui că dacă nu le voi spune semenilor de posibilitatea transfigurării lor care aşteaptă să fie actualizată – deci dacă voi refuza, voi aluneca iremediabil în exterioritatea cea mai rece a fiinţei mele, în cea mai vulgară dezgolire şi de acolo voi uita şi de mine şi de lumea în care haric păşeam uneori.  Îmi va fi imposibil orice deliciu de introspecţie, întrucât voi fi deja un non-eu, – cică voi uita de mine şi voi trăi veşnic în condiţia aruncării în afară.

Prefer moartea decât pierderea de mine.

Andrei  Marcovici.