subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

Kikijiro îţi va fi numele?

Posted by Vali Balcan on January 24, 2011

M-a fascinat personjul Kikijiro, din Tăcere (de Shusaku Endo), pentru modul lui de a lupta cu sminteala. Niciodată nu a biruit-o, cel puţin nu într-un mod corect. A forţat toate posibilităţile umanului ca să evite confruntarea, a simulat mii de interogatorii, a devenit un ideal al libertăţii sale, crezând că astfel va scăpa de tortura propriilor alegeri. A fost un om bun, unul reabilitat, îşi ştia toate slăbiciunile şi le mărturisea (avea până şi curajul ăsta nebun), a fost un fel de om al ultimei (concept ce presupune o cădere indusă pentru a fi posibilă reabilitarea). S-a străduit enorm ca să rămână fidel inimii ce-l ruga să păstreze spiritul viu. Ziceam că a fost un om bun pentru că tendinţa noastră, de multe ori, este aceea de a lăuda doar ideea de a vrea să fii bun, fără să aşteptăm împlinirea faptului în sine (care va exista sau nu). Kikijiro este un laş convins, o capodoperă a eşecului, un om care nu-şi va înfrânge niciodată duşmanul, un nume ce păstrează rezonanţa dezumanizării. Poate fi uşor executat, însă cascadoriile vieţii lui blestemate îl ţin în viaţă. Se leapădă de credinţă înainte să i se ofere ocazia! Tot farmecul reabilitării lui era în funcţie de cât de mult dura până era capturat, iarăşi. În afara gratiilor era un promotor al râvnei bunei credinţe, dar totul era o mascarada a unor slăbiciuni pe care rar reuşea să le ascundă. Nu-l deranja, nici măcar, că devenise dezgustul naţiunii lui.

Se lasă capturat ca să poată ajunge în aceeaşi celulă cu preotul (Sebastiano Rodrigues) pe care îl trădase. Într-un final îşi primeşte iertarea şi mila preotului (probabil cuvintele lui Kikijiro au reuşit să-l facă uman în ochii lui:  “Părinte, dacă m-aş fi născut în alte vremuri de linişte şi pace, atunci aş fi fost un creştin bun, unul care nu s-ar lepăda de Christos. Părinte, dar Dumnezeu ştie că eu nu sunt născut pentru tortură, ştie că nu sunt puternic, ştie că sunt slab…”).

Toată magia a durat puţin timp, pentru că pus din nou în faţa icoanei Mântuitorului, o calcă fără mult raţionament (deşi pare că se luptă cu posibilitatea de a fi demn, măcar odată în viaţă lui). Rodrigues privi toată scena cu o indiferenţă aparte. Se obişnuise cu laşitatea şi demenţa japonezului, însă toată agonia abia acum începea (şi) pentru el. Se transforma uşor într-un Kikijiro, însă el avea o validă bază teologică, iar forma lepădării lui se va întâmpla altfel.

Deşi nu mă interesează să intru în vreo polemică în urma ultimelor evenimente din mediul evanghelic, cred că unii lideri nu au ajuns nici măcar la statura lui Kikijiro. Acesta era conştient că nu fraiereste pe nimeni, de fapt nici nu încerca să o facă, însă unii domni poartă stupizenia asta a fatalităţii cuvintelor, foarte lejer. Călca în picioare icoana Mântuitorului şi îi acuza de orbire pe cei care îi văd, fără să încerce măcar să înţeleagă că ceea ce ei cred că este vocea lui Dumnezeu, este de fapt glasul minţii lor bolnave. Dar ca şi Rodrigues vor converti Adevărul în forma care lor le va scuza păcatul trădării şi minciunii…   

Preotul ridică piciorul. Simţi o durere ascuţită şi grea în el. Nu era doar un lucru de formă. Avea să calce în picioare lucrul pe care îl considerase cel mai frumos în viaţă, pe care îl crezuse cel mai pur, spre care se îndreptau toate idealurile şi visurile oamenilor. Cum îl durea piciorul! Însă atunci, Hristosul de bronz îi şopti preotului: “Poţi să calci! Poţi să calci! Eu cunosc cel mai bine durerea din piciorul tău. Poţi să calci! Eu am venit pe lume ca să fiu călcat în picioare de oameni şi mi-am dus crucea ca să împărtăşesc durerea voastră.
Când preotul puse piciorul pe icoană se făcu dimineaţă. În depărtare cânta cocoşul.”