subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

o zi între acum şi acolo

Posted by Vali Balcan on April 26, 2011

Eu ştiu că nu a trecut ziua asta ca o lepădare de poveri, nici măcar artistice sau profetice. E tot amiază şi tot vântul ăla bate peste capul neacoperit, aşa a primăvară-vară, fără să ştiu exact de unde începe cântecul sau unde se termină malul îngust în care sprijin neputinţa de a înota. Eu ştiu că a trecut şi pioşenia sărbătorii şi fiecare se întoarce acasă din pelerinaj, ca şi cum toate forţările astea de lacrimi sunt doar pentru o călătorie de câteva zile în marea de lacrimi a uitărilor. Şi unii uită doar umanitatea la care se intorc aşa, în primăvară-vară, dar nu mai buni, ci mândri că au plâns într-o mare în care au lăcrimat şi sfinţii din alte veacuri.

Uneori nici nu ştiu dacă se întâmplă zâmbetul sau dacă el chiar e la sfârşitul drumului, uneori într-o copilă teribil de frumoasă, ca o mântuire pentru un olog sufleteşte, alteori în ochii aceia goi de lume. Ştiu doar că e imposibil să ascunzi sufletul într-un peisaj perfect.

Nu am nevoie de ani întregi în care să decid un zâmbet să exprime perfecţiunea, pentru că e nevoie doar de două feluri de fiinţe să-mi ţină sufletul viu într-un zâmbet curajos de real. Şi ele nu ştiu să lipsească niciodată din ritmul vieţii, indiferent de călătoriile ce separă îmbrăţişările sau lepădările unui timp anost. Până la urmă nu se judecă necesitatea la masa depărtărilor de blânda eclipsă a verii, când timpul se va opri să bată un al 13-lea ceas al devenirii, într-un infinit ritm al împlinirii. Şi e împlinirea ce face linişte în fiecare plămân ce te respiră.

Doamne?

Posted by Vali Balcan on March 21, 2011

Te citeam cu fiecare Cuvânt deşi nu mă simţeam parte a revelaţiei tale. Uneori chiar insistam să  nu fiu acolo, să mă laşi să zăbovesc în iarna asta ce pare perfectă, să mă laşi să mă strecor printre fiorduri şi doar să fiu. Îmi era suficientă existenţa, mersul agale şi gândurile care au fost prinse de o idee. Îmi eram suficient tot acest univers în care m-am creat ca o extensie a infinitului tău. Probabil e melancolia aproape de linişte, poate e dorul ce-ţi câştigă dreptul în minta mea, probabil ne-am rătăcit prea mult ca să nu ne pese.

Te citeam în fiecare zi cu o precizie matematică, literă de literă, ca şi cum fiecare neînţelegere era o altă expresie a fericirilor tale. Poate tu erai fericirea pe care eu o completez altfel, ca o risipire de cer pentru un pumn închis. Uneori mă citeşti tu, dar nu mă sperii pentru că tu ştii orice expresie a necredinţelor mele. De fapt nu crezi că ele mă definesc într-un mod absolut, ci ştii că eu mă îndoiesc tocmai din nevoia de a testa orice poruncă de-a ta. Şi ai o răbdare puţin prea mare, ca şi cum ai putea închide în ea fiecare nelinişte ce-mi bântuie raţiunea.

Te citeam aproape de fiecare anotimp, dar pentru tine eram doar eu, un gând anapoda într-o multitudine de stări. Uneori simt că tu doar taci, dacă aşa pot numi bunul simţ de a nu-mi sparge uşile frământărilor, ca apoi să îmi repeţi despre o altă idee, unică de felul ei. Mult timp am crezut că rătăcind voi cunoaşte ceva, dar se pare că e nevoie de o alt fel de fugă, poate nu atât de credibilă. De fapt eu am o credinţă dată cuiva, cu un preţ echitabil, ca o împărtăşire simetrică de stări şi credinţe, doar că uneori cred că acele pagini vor însemna o carte, cartea unicei revelaţii.

Te citeam, dar nu pentru a spune altora ceva, nu pentru a-mi da cu părerea, ci pentru a-mi ţine sufletul viu.

cuvinte ce păstrează spiritul viu

Posted by Vali Balcan on December 21, 2010

Uneori e suficient un telefon pentru ca stările dimineţii să nu mai conteze. Un simplu telefon şi simţi cum se apropie Crăciunul, o voce şi simţi trecerea anului nou tot mai departe, adânc în marea gândurilor. Nu credeam să recunosc vocea fericirii atât de devreme, nu credeam să fie într-o plictiseală teribilă într-un oraş cu case şi străzi albe.

Printre dialoguri familiare, ce aduceau tot mai aproape frumosul, dar nu din cauza unui Crăciun vopsit să pară viu, ci cu o naturaleţe corectă, s-a strecurat un al doilea glas. Mi-a făcut inimă să tresalte, ca o Evanghelie proaspăt descoperită între ruine. Am simţit că pregătirea pentru sărbători e doar un fals pretext în a fi buni, în a ne împăca cu eşecurile noastre, în a tinde spre ceva ce nu considerăm neapărat util.

Fericirea nu poate fi falsificată pentru mult timp. Poate e un fals pretext să fim buni de Crăciun, să mâncăm în familie alături de cineva drag, să simţim că suntem vii. Poate e o trezire la realitate necesară. Uneori o voce e suficientă şi în plus scuteşte toată forma asta fără de fond a mascării.

E mai simplu să te ridici din pat şi să trăieşti, dar nu frica de a da piept cu tine, ci dezmorţirea care îţi cere chipul înapoi. Fericirea e mai mult decât o zi perfectă de sărbători, decât împlinirea tuturor visurilor. Fericirea se poartă în noi, iar uneori e trezită de o voce, de glasul acela ce îţi răscoleşte inima, ca şi cum ţi-ai primi trezirea la realitate din lumina inocenţei ei.

Astăzi vocea ei a fost suficientă, deşi probabil nu a-ţi fi înţeles niciun cuvânt din tot amalgamul expresiilor, ca şi cum beatitudinea ar avea doar forma ei micuţă. Astăzi am înţeles ideea Crăciunului. Mulţumesc, Anabella.