subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

.snuff

Posted by Vali Balcan on June 26, 2016

Rescriam distrugeri la fiecare atingere. Cu fiecare gând împlinit universul își mărește infinitul, explorând o altă cădere ca pe o devenire în ceva fără de formă, fără de margini. Poate că și ăsta e un capăt de drum, o ultima, o metamorfozare a conștiintei în ceva sublim de ieftin. Valorile sau valoarea exactă a vieții se clatină și rămâne în urma ei mirosul aspru al deznădejdii. O linie întinsă spuneam cândva, o linie întinsă între mine și ființa exactă a fericirii, ca un poet ce înțelegea cuvintele ca singure forme ale veșniciei. Linii întinse pe brațul stâng, cicatrici ale destinului, al unei adolescențe rupte din basm, înspre uitare, înspre seducția de a urma o cale atât de virtuoasă încât ar fi speriat până și cărțile sfinte. Linii ale adormirii, ale neacceptării, ale unei alte mâini precise. Rescriam distrugeri, dar scrisul în sine este o distrugere sau o distragere de la o lume frumoasă în care beatitudinea nu are nicio legătură cu omul. De fapt nici cu fericirea. și sunt ani în care totul este splendid, sunt zile în care tot ce contează este amurgul însetat, ore în care niciun glas nu poate stinge efortul de a reuși, secunde în care diferența dintre acum și atunci pare imposibilă de distins. Intre atunci și acum există doar ideea că într-o altă viață am fi. Acum, dincolo de tine este inexistența, un spațiu pentru inimi blamate la a se destrăma la fiecare pulsiune, repetând la infinit gândul că tu sau poate că eu am uitat să mai fim. dar e târziu pentru expozeu, e târziu pentru reușite sau dezastre, cum e târziu pentru o minte limpede să discearnă chemarea, rămânerea sau implozia tăcerii. (sau poate timpul nu are nicio legătură cu forma în care mai putem ființa)

Am uitat. Străinei

Posted by Vali Balcan on April 25, 2013

Am uitat mirosul foii, emoția cu care încercam să nu rup nicio metaforă din plicul în care îți puneai toată pasiunea, inventând bezele sau poate confund timpul cu sărutul obrazului tău veșnic aproape. Am uitat cum mi se invadau visele cu dorința de a coborî să verific dacă mi-ai scris, dacă mi-ai dat timp în litere perfect aranjate, uneori lente ca o revelație, alteori grăbite ca depărtarea dintre noi. Acum ești aproape, ești aici, dar încă mă trezesc în căutarea plicului ce-mi hrănea mișcarea prin viață, și încă îți scriu epistola frumuseții tale, fără să-ți știrbesc inima de un dor ce mă face să fug cât mai departe de tine. Iar departele ăsta nu înseamnă mări și țări, ci un loc în mine în care mă afund ca să-ți recit textul schimbării la față a fericirii mele. Am uitat să-ți scriu la fel de bine ca înainte, poate din cauza realității cu care te trăiesc (ah, și cât am tânjit în zeci de texte după timpul acesta alături de tine), poate dintr-o comoditate narcisistă, însă într-o dimineață vei găsi lângă somnul tău scrisoarea ce-mi va vinde scrierea pentru simpla ta fericire. Și atunci vom fi iarăși învinși de beatitudinea cuvântului ce-ți număra destinul, pe litere, pe anotimp, pe chipul meu. Am uitat fuga, am uitat anapoda, am uitat sunetul peniței pe foaie, dar nu am uitat cine-mi ești și nici măcar cuvintele ce-ți fac inima să invadeze absolutul nu le-am uitat. Am uitat multe, dar am învățat că nu pot să te neg prin nicio stare și ai înțeles că tu-mi ești suficientă, Străino.

unui alt personaj. metehne

Posted by Vali Balcan on December 17, 2012

credeam că te cunosc, că-ți știu limita și epifania rătăcirilor, dar poate că-mi înșeală sensul revenirea, însă știu că la granița dintre hoiar și poet se află invida ta. probabil că ți-a priit umanitatea, poate în căldură toridă, poate în lacrima durerii învinuirii lumii, dar știu că într-o seară de vară ți-ai plâns răzvrătirea din pumni în lacrimă umană. și era atât de limpede că se scriau iluzii, ca o memorie în ultimele clipe de final de an, de cer murdar, de om murdar, de gând murdar. și oricum nimic, nici măcar scrierea a tot ce a fost greu, nu mai da timpul înapoi pentru un taumaturg infinit cum e iubirea. și știu să fiu efemer, să mint și să decid să fiu orice altceva decât schimbarea la față a puterii tale. într-un final am reușit să-mi pese, să mă rătăcesc cu scop într-o inimă, să-mi înving nădejdea de a nu simți ținere de mână, nădejde pe care o curtam când mă juram să nu mai înțeleg sentiment hoinar pe inimă hoinară. acum sunt viu, lumină fără oboroc, secundă fără acel tic-tac obositor, sare pentru gustul ce-mi trezește setea de roșu pletoric, de izvor secat în suflet pustiu. iar mâine, mâine o să fiu aceeași lumină, același gust, dar secunda va fi clipă, iar clipa anotimp, iar anotimpul etern, iar eu un bătrân magnol ce-și va număr veșnic ramurile îndreptate ca o rugăciune spre cer, ca o meteahnă pentru flori perene, pentru amorțirea ce-mi pare viu și verde în aceeași sevă din care mă îmbăt de fericire. și atunci îmi  vei ști sufletul ca pe tatăl nostru, ca pe chipul Străinei în inima mea.

Metehne. II

Posted by Vali Balcan on June 15, 2012

Mi-a fost teamă să număr zilele pentru ultima oară și mi-am tot repetat fuga de metehnele distanței dintre noi, însă sunt prins între aici și curând, între formă și conștiință, între împlinire și devotament. Aș putea enumera până la infinit formele între care suntem prinși, ușor sacre, mereu unice, ca o rescriere a conștiintei fericirii, ca un vis inventat de gândurile tale. Astăzi e ultima zi în nord, ultima scriere din meleaguri străine, ultimul capitol al depărtării și al stingerii Aurorei Boreale în inima unui jalnic refuz. Călătoria trebuie să fie scurtă ca o vindecare pentru rănile cuvintelor ce nu și-au atins agonia sau starea primordială.

De o vreme singura idee ești tu și tind să spun că din facerea lumii s-au transformat atomii în secunda întâlnirii noastre, iertând timpul și fantasmele erorilor ce ne-au ținut străini, acceptând că astăzi distanța dintre noi va fi motiv de poezie, de dor și emoții prea sincere pentru a fi pronunțate în agonicele rătăciri.

Am o inimă dependentă de iubire, independentă de lume, dependentă de tine, ca o transfigurare pentru toate clipele în care n-am știut cum să-ți scriu ochii, frumusețea și împlinirea. Mă frământ să reușesc perfecțiunea, să-mi înving tăcerea din pumnii strânși ai depresiei, dar îmi dau seamana că sunt doar un filosof idiot cu paradoxul în prea multe sensuri, o recapitulare a propriei acceptări, a propriului sens în devenirea celui ce-ți sunt, un capitol încheiat ca un telos pe care-l vei trăi fără să-ți mai tremure cuvântul pe literele iubirii, fără să mai fie abis sau falsă modestie.

Iar acum am nevoie de tine să-mi vindeci oboseala psihică ce pare de neclintit și ureltul pe care-l țin închis fără ecoul deznadejdeii, fără foamea de a ruina nașterea magnolului. Și doar brațele tale capătă sensul epifaniei ca unică formă de împlinire în uman.

anotimpul dintre noi

Posted by Vali Balcan on May 24, 2012

Aș putea aștepta să-mi vindec dorul de tăcere, să-mi pecetluiesc scrisul într-o singură formă, să reușesc doar un text ca o capodoperă a realității traduse prin câteva scrieri, dar Străina nu e doar un concept, nu e doar căutarea nesfârșitei iubiri, ci e realitatea dincolo de probabilitate, e inima și împlinirea ființei ca perfecțiune. Am reușit o pauză nemeritată, o liniște ce-mi devine tot mai străină, am reușit să lenevesc până la refuz, însă acum e timpul să mă trezesc dintre agonie și dor, să mă apropii de casă, mai mult ca realitate decât ca text, mai mult viu decât slăbănogit de exil. Am găsit împlinirea ochilor nescrisei frumuseți, am sărutat buzele fericirii, am prins mâna caldă a sentimentelor, învingând astfel luciul apei de necredință. Poate că pașii au stârnit ape, poate că doar astfel traduc căutarea – ca un gol ce s-a vindecat în doi, în mine, în Ingrid, în traducerea a ceea ce am devenit. Aș spune că sunt un om mai bun, dar ar fi insuficient. Sunt altcineva, un altcineva de care am devenit mândru, dar asta a fost posibil prin libertatea cu care m-a învățat ea, prin acceptare necondiționată, prin dragostea. Sunt fericit, mai mult decât îmi doresc să vorbesc, iar linia dintre toate nu suspendă un moft, ci îndeplinește o condiție a apartenenței. Oricum, pentru prima oară în viața mea aparțin de cineva, iar asta nu e inepție, ci liniștea imposibil de falsificat a ființei. Să fii liber să te trăiești, să alegi să te dai cu totul, să nu-ți refuzi sentimente de teameri bolnăvicioase, să știi că acolo, acasă, ea te așteaptă cu toată ființa ei – toate astea reprezintă absolutul. Iar acasă nu e în Aurora Boreală sau în fantasme ușor de pronunțat, ci e în sufletul unicei ființe apte să înțeleagă că a fi nu înseamnă unul, ci doi.