subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

Eu sunt latura mea negativă

Posted by Vali Balcan on September 21, 2014

Eu sunt și cealaltă latură a mea. Latura morbidă, latura care nu știe refuzul, latura care uită să învețe umanitatea și iertarea păcatului de a fi liber. Latura ce nu știe să convingă realitatea de o punere pe inimă a transformării ce se petrece ca o eroare a dezinvolturii. Eu sunt și căderea în colb a fiecărei poezii efemere, eu sunt chipul ce naște Străina și invidia de a fi umană, eu sunt ridicarea norilor pentru zile nefaste, devenind Atlas al nevoii de a mă simți. Iar simțul este latura mea negativă, reușită pentru tot ce înseamnă expresie și mișcare, atom al ființei și iluzie pentru un veșnic curând. De acolo lautra mea se transformă ca un fluture în orice înseamnă fericire, extaz, abandon și regăsire. Eu sunt abandonul ursitoarei, refuz pentru glasul ce ar fi trebuit să fie magie și împlinire dincolo de ani a poruncii de a mă întâmpla ca un număr perfect, ca un extaz pentru o lume perfectă. Eu sunt tot ce nu pot simți cu inima, tot ce nu pot atinge cu mâna, tot ce nu pot împlini cu fapta. Sunt omul fără de aripa rătăcirii, omul frânturilor de texte, omul blocat în imediat. Eu, eu sunt și cealaltă latură a mea, latura nădejdii, latura zborului lin din gând spre etern sublim, latura perseverenței, latura reușitei. Aici, în clipa schimbării, la porțile catharsisului întrebarea își întinde colții deznădejdii: oare eu sunt și latura mea negativă?

iluzia de a ma rătăci

Posted by Vali Balcan on July 19, 2014

Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenirea, o transformare indecentă pentru tot ce visul adaugă realității. Un singur indiciu și totul ar reuși răsturnarea asta amețitoare, o singură trezire și realitate s-ar spulbera în complexul acestor ființe ce tremură străina și punctul literei infinite. Poate că este iluzie, poate o aluzie la a trăi fără să îți pese de o consecință a unui dicolo ce pare finit, ca o ușoară noapte pe pleoapele uriașei răscumpărări. Acolo, în brațele ființei totul se transformă în tăcere. Acolo, tăcerea nu are răspuns sau risipă de emoții, acolo, tăcerea este infinitul ce transformă necuvintele în atom al ființei sale. Un gând, o metaforă, două-trei cărți de amintiri și asumarea devine suportabilă, devine parte a întregului pe care îl cunosc vag. Un gând pare insuficient, o metaforă rămâne anostă, iar cartea amintirilor ridică un nord ce se cutremură de spaima umbrelor, de urletul pescărușilor bolnavi de apa. Și întinsul ăla de ape pare definitoriu pentru orice stare de ratare (sau poate de bine, însă este atât de infimă linia dintre cele două încât se confundă suficient de ușor), pentru o singură clipă în care totul era perfect, parte a genezei pe care o uit cu fiecare singurătate. Îmi este dor. Un dor prostesc și infantil, ca o capodoperă atât de abstractă încât singur culoare pe care o întâlnesc este pierderea chipului tău. Și chipul ăla definește beatitudinea tuturor stărilor mele de bine, balanță a inimii pe care o pângăresc prin toate cuvintele pe care nu le mai știu. Ah, și câte versuri îmi vegheau dimineața, câte litere îți amurgeau destinul de a fi absolutul. Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenire, o linie atât de subțire încât s-ar confunda cu inerția, cu frica de a decide să fiu orice altceva ce ar putea însemna lipsa ta.

|cand străina-mi va purta numele|

Posted by Vali Balcan on September 2, 2013

M-am logodit. Bine, corect ar fi că mi-am băgat mințile în cap și am acționat ca atare! A spus da, după o tăcere de o fracțiune de secundă pe care eu am simțit-o ca o veșnicie, ca o trecere în icoană a tuturor emoțiilor ce m-au îngenuncheat în fața ei.

A fost un drum lung, iar cine spune că este ușor să pregătești acea scenă invizibilă a cererii în căsătorie, habar nu are ce vorbește. Într-o societate atât de colorată devine aproape imposibil să găsești inelul perfect. Luni bune am investit timp în cutreieratul  magazinelor până când, într-un final, am recunoscut că am nevoie de ajutor. Astrid a fost mai mult decât bucuroasă să mă ajute și într-un final am reușit să alegem un singur inel, acel inel.
Orașul acesta aglomerat m-a împins spre munte, spre intimitate și spre nevoia de a crea cadrul naturii după frumusețea pe care Ingrid o trezește în mine în fiecare zi. Sunt un om fericit pentru că ea știe să mă convingă de grație, pentru că emoția pe care am simțit-o prima oară s-a păstrat intactă. O iubesc și nu pentru a depăși zilele, o iubesc pentru că nu există nimic dincolo de ea. Probabil sunt egosit, dar cine nu e când  în fiecare zi ea crează acel soare ce-ți face sulfetul să respire? Și până la urmă și egoismul este o manifestare a umanității, a omului din mine ce i se dă până acolo încât iubirea să îi devină necesitate, nu doar o pală formă de zâmbet.

Aș putea să o numesc în continuare străină, iar uneori o voi face, dar ea e mai mult decât un poem perfect, ea este ființa care a reușit să-mi învingă teama de a mă îndrăgosti, teama de a mă deschide în fața unui om la fel de nesigur ca și mine. Riscul acestei nebunii a fost pe măsură, mai ales că acum străina a devenit logodnică, iar într-o zi va fi soție și mama copiiilor mei. Nu, nu merg prea departe cu speranța, ci doar trăiesc nevoia de a deveni mai bun, de a progresa spre infinit, oricât de departe sau de divin ar fi acest infinit.

Acum am cu un țel mai mult, acum nu mai suntem doi doar în poezie ci și în fața societății. Nu că ne-ar păsa prea mult de cadrul acesta propus de omenire, ci pentru că frumusețea are legătură și cu rațiunea, cu concretul.

Într-o zi o să vă povestesc mai multe despre acea ultimă zi de vară în care am trăit secunda așteptării ca o veșnicie, dar acum vom fi doar oameni și ne vom bucura împreună de fericirea noastră.

căderea în ritual (uitare I)

Posted by Vali Balcan on September 8, 2011

Îmi reproşez că am lenevit, că am început să cred într-o uşoară melancolie ce-şi merită tăceri, ne-publicări, căderi în ritualul unor cuvinte uşor deghizate, rămase din vară, niciodată consumate până la refuz. De fapt nu e lene, nu atât timp cât păstrez jurnalul acesta din piele, perfect ales de tine pentru serile mele de fatalism, ca o metaforă pentru tot golul ce-l trăiam. Am întins acolo sublima reverie, în forme puţin confuze, din jalnice expresii ce-mi marcau momentul. Îmi amintesc de Carl Rogers, de credinţa lui incredibilă în oameni, de experienţa ce-i traversa teologia în umanism, uşor convins de binele primordial care seamănă atât de confuz cu chipul creaţiei. Doar pixul mai sublinia ceva din raportul acelor utile psihanalize, însă mintea invada abisul neumblat, învăţând mersul pe jos într-un sincretism uşor eretic. Urmează un şir întreg de studii, probabil confuzii întâlnite de o viaţă întreagă, dar rămâne să păstrez lenea pentru o iarnă nordică ce-mi va sugruma apele de paşi, Străină de rochii, obligând focul să ardă căldura în şemineu, adorând metamorfoza unui vis în sărutul ştiinţei. Am memorat şi acel text imposibil, găsind în el dulcea pasăre a libertăţii – anotimpul favorit pe vântul ce-ţi flutura părul fără ritmul muzicii. Încă îmi reproşez că am lenevit, dar sunt convins că e vorba de o melancolie ce-şi poartă taina în expresia reîntâlnirii cu tine.

o singură dorinţă.

Posted by Vali Balcan on June 22, 2011

Probabil nu e suficient să ai o singură dorinţă pentru un an întreg, probabil nu e timp nici măcar pentru o dorinţă, dar cu fiecare timp petrecut în prezent mă apropii de singura mea dorinţă. Uneori pare imposibilă, reuşind să trezească matematica din visare, dar de cele mai multe ori se trăieşte perfect, devenind mereul convingerii scrierii. Sunt procese pe care le suportă cu stoicism, împletind întâmplarea cu răbdarea colţului de rai, devorând bibliotecile citirii pe inimă, răscolind fiinţa, aparţinînd astfel de toate punctele pe care se sprijină existenţa.

Pare riscantă credinţa într-o singură idee, idealizând proiecţia necesarului pe umeri străini. E un risc pe care mi l-am asumat fără echivoc, înţelegând întâmplarea ei ca formă şi chip. Procesul împlinirii e foarte simplu, construindu-se din atomii credinţei, răscolind universul de formele efemere ce împânzeau trecutul. Am o dorinţă care a devenit axa de pe care se mişcă sorele umărului drept, cu aceelasi freamăt cu care gândul bate aerul să facă vise.