subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

guest post: Cuvinte pierdute

Posted by Vali Balcan on May 11, 2011

Anumite cuvinte se pierd, derutate de spiritul prea secular al zilelor noastre. Pentru că ceea ce comunicăm e prea banal, prea meschin sau prea superficial, anumite cuvinte aleg de bunavoie să nu mai ştie de ele şi să hoinărească în tărâmurile arhaice, acoperite de un iz ce aduce a  frumos. Şi dacă într-o dimineaţă de mai alegem să nu ne ridicăm din pat, şi să nu ne ridicăm la pseudoexcelenţa vremurilor noastre, dacă alegem să cutreierăm vremuri trecute şi dacă vrem să căutăm ceasuri pierdute, găsim cuvinte noi, desosebite nu prin formă ci prin felul de viaţă pe care o poartă-n ele.

Poeţii erau numiţi preoţii frumosului şi fiindcă frumosul era cândva un indiciu asupra creatorului, acelaşi creator cu al nostru, poeţii erau preoţii sufletelor noastre. Şi pentru spiritul ce vor să ni-l sufle în plămădeala, ele trebuie întâi să ne cânte în cosmosul nostru fatific. Preoţii vremurilor noastre, lipsiţi de poezie şi de spirit artistic ne aduc în faţă adevaruri ce sufletele noastre le resping. Şi nu le respingem pentru că nu sunt adevarate, ci pentru că le lipseşte poezia zilelor noastre, ale durerilor noastre şi ale neîmplinirilor noastre. Mesagerul lui Dumnezeu ne cântă întâi o doina, un cântec ce ne strigă cuvintele ceasului de acum, ca să ne ridicăm capul din pamântul în care le-am pironit şi să le urmărim cum pleacă spre mesagerul divin. Şi din cuiele în care le-am ţinut prin oboseala noastră şi moartea vieţii care merită trăită, preoţii spiritelor noastre le pun pe un altar, ca să ştim ai cui suntem şi le ridică spre cer, ca prin jertfa lor să auzim un cântec de eliberare.

Prin plăsmuirea cuvintelor şi spiritul pe care îl varsă în ele prin sudoare şi sânge, de la plânsul zilei de azi, Dumnezeu intră în vieţile noastre, suav. Poezia sau sunetul acesta ne aduce oglinda chipurilor noastre schizofrenice şi costelive pentru a ne cânta spre faţa lui Isus Hristos, şi ca pe crucea lui să ne răstignim durerea, frica şi plictiseala, iar pe orizontul nostru să scrie libertate şi bucurie.  Cine va purta povara poeziei spre eliberarea cuvintelor pierdute; cine va deveni un preot pentru sufletele noastre, spre a ne paşte în păşuni verzi şi a ne duce la ape de odihnă?

Ştefan Coman

mintea vizuală

Posted by Vali Balcan on January 11, 2011

Vorbeam cu melancolie despre o generaţie. Despre generaţia care cunoaşte litera poruncilor, dar care confundă alfa cu omega, despre generaţia care ştie scrisul şi mersul pe ape, dar care confundă religia cu credinţa, despre generaţia care ştie cuvântul şi rostirea lui, dar care încă silabiseşte iubirea.
Îmi amintesc cu drag de lungile discuţii purtate cu Ştefan Coman, acele discuţiile de la începutul prieteniei noastre. Nopţi întregi “risipite” în credinţa tinereţii, în avântul ce avea să ne formeze idealurile. Am în minte foarte clară seară când am oprit maşina pe Dealul Red, ca apoi în tăcerea pădurilor să vorbim până-n zori despre Cele patru iubiri sub cuvintele lui C.S. Lewis şi despre contribuţia pe care trebuie să o aduce la definirea generaţiei noastre. (A urmat apoi viaţă şi idealurile noastre au luat multe forme, însă cele mai multe s-au împlinit aşa cum le visam în credinţa aceea primordială). Îmi amintesc de un text pe care l-am scris în dimineaţa aceea despre generaţia care se va ridica. Aici voi publică doar un paragraf din gândurile de atunci:
“Învăţam să relaţionăm şi să construim prietenii sincere. Ne plafonăm în aceleaşi cărţi impuse, dar credem că dincolo de închiderea sub oboroc soarele ştie scrisul libertăţii. Eşuăm lamentabil când încercam să facem ceva, dar ştim că într-un final legea se va închina în faţa nevoii noastre de mai mult. Ne luăm palme morale când deviem de la forma tradiţiei, dar ştim că iubirea nu ţine cont de religie, ci ea e dependentă de Dumnezeu. Nu prea ne păsa de luptele acerbe din mediul evanghelic, asta pentru că noi am înţeles jertfă supremă şi am ales să fim una. Poate ne cosmetizam cuvintele când încercam să spunem ceva, dar rostul lor rămâne acelaşi, indiferent de culoarea verbelor. (…)”

Acum câteva seri un prieten mi-a spus că are o idee, o idee care ne  va aduce pe toţi aproape. Ultima.