subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

realitatea stărilor. (sau dincolo de magie)

Posted by Vali Balcan on August 1, 2011

Am renunţat la a căuta melodii complete, care să reuşească evoluţia stărilor, înţelegând că moftul emoţiilor nu se găseşte în ceva gratuit, într-o repetare generală a unui concept, că pentru a trăi evoluţia trebuie să îmi pun în mişcare valenţa literară, cel puţin în acel jurnal care transformă dăruirea în cel mai frumos concept. Aş putea înţelege frumuseţea în câteva zile, dar taina ei va rămâne o viaţă în retina ce mă păstrează viu. De fapt am trăit această înţelegere, plecând de la un concept ce a devenit posibil, ajungând în extazul ce a potenţat fiinţa în alegerea libertăţii, ca ecuaţie pentru geneza concretizării ei.

Acum mă simt dator să tac, deşi îmi pare imposibil să perfecţionez liniştea, reuşind să las câteva idei să-mi scape exerciţiului. Sunt dator fericirii cu o plecăciune, dar împlinirea ei se face în alt ceas, atunci când contextul va permite. Am găsit în călătorii un rost ce nu-l înţelegeam până acum, am acceptat cele mai frumoase cuvinte, am reuşit într-un final să-mi stăpânesc scepticismul şi să cred în rolul celuilalt, ca o completare a unei nebunii ce nu părea înţeleasă. Am traversat anotimpuri cu natura în pumni, am ascultat poveşti şi am făcut parte dintr-o poveste, am trăit bucuria prietenilor şi mi-am trăit partea mea de fericire, simţindu-mă deplin abia atunci când a fi nu înseamnă unul, ci doi. Am înţeles rolul promisiunilor, trăind într-un mod nou sensul ce-l porţi, apropiind extazul de raţiunea unor puternice stări.

Mă găsesc suspendat în reveria scrierii, încă dator cu o viaţă, de parcă timpul ar însemna şoaptă şi nu îmbrăţişarea ce făcea răsăritul să se nască din nou. Am trăit vara celor mai frumoase întâmplări, dar în suflet s-a născut nevoia de a re-trăi tot acel bine pe care noi îl numim sincretism. Oricum, în faţa beatitudinii timpul nu mai ţine cont de anotimp, devenind aşteptarea ce a făcut posibilă această transgresă ce însemnă noi.

geneză

Posted by Vali Balcan on March 31, 2011

Devine tot  mai  simplu să te știu.  Nu e ca un destin pe care Jung îl numește sincretism, e ca acea revelație ce a făcut posibil omul. Într-un fel a existat o idee ce a desființat liniștea primordială, ca apoi să răsară fiecare îndoială a imperefecțiunilor noastre. Probabil a fost ușor să pui în balanță alegerea fiecărei stări, iar fructul părea că echilibrează toate zilele de calm. A urmat un dezmăț de regrete, o imposibilă stare de spirit și cineva a ridicat mâna să aducă oprobriul umanității. A fost simplu, prea simplu ca să nu știm și noi unde se află revenirea, acea metaforă ce pare doar o formă fără fond a mântuirii. Te ridici și speri că vei atinge abisul, crezi că la capătul drumului se află câmpul acela promis al Edenului, însă e cale lungă până acolo. Sunt multe obstacole ce par jocuri făcute de minți bolnave, sunt multe profeții ce par să se limiteze la o renunțare a păcatului, dar acel păcat oricum nu e definiția omului, ci mai degrabă condiție pentru supraviețuire într-o lume prost așezată. E tot mai simplu să induci în eroare acele părți de vorbire ce silabisesc doar verbele clasei a II-a, însă te simți inutil când vine vorba de o matrice ce pare prea bine construită, exact pentru ca tu să cazi în capcanele timpului ei și să uiți că exista un capăt al drumului. Un capăt ce nu are forma pe care ai învățat-o într-o clădire de sfinți, ci mai degraba o formă ce seamănă cu exegeza Divinului asupra creației, locul în care noi toți am murit ca să putem învia pentru alegere. Acum alegem și ne tot mirăm de rezultatul minții noastre, dar cine se poate mândri că s-a găsit pe sine în celălalt fără teama că s-ar putea nimici pentru etern de un destin ce nu are revelație nici măcar în psihologie? Poate nu e destin, poate e sincretism, ca un balamuc de arte ce nu-și au rostul decât în obrajii palizi ai frumuseții. Dar frumusețea aia cine o poartă?