subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

cuvinte limitate.

Posted by Vali Balcan on August 20, 2011

era duminică, ca de fiecare dată când s-a scris creaţia, cu soare palid şi cuvinte puţine. era anotimpul meu favorit, fără edulcorari gratuite şi amestec sentimental. se tot trăia în bine, repetând la infinit zâmbetul ce a spart amurgul sângeriu al lepădării, indiferent de axa pe care se învârtea pământul gol de ploi. o magnolie traversa nesfârşitul, o barcă limita nordul, un gând năştea conceptul suprem. era duminică, ca în fiecare eclipsă a singurătăţii, din patimă în convinsă rămânere.

ningea uşor, dincolo de geamurile imense, iar căldura sufoca munţii de zăpadă adunaţi ca semn al iertării. pe foaia uşor boţită, cuvintele prindeau viaţă, razvrantindu-se pentru o logică impulsivă. un traseu al căutării îşi începea existenţa, iar curajul se îndemna pe sine să învieze, de parcă stingerea lui însemna resemnare definitivă. au urmat zecile de foi rupte, echilibru pentru natura înzestrată de iarnă, ore întregi consumate în repetarea aceluiaşi sens. nicio formă nu părea stabilă, poate din cauza nepăsării cu care investisem mintea, iar rămânerea în timp părea singura soluţie validă. era duminică, cel puţin aşa arăta sunetul grav al furtunilor, fără paşii credinţei pe marea asta a depărtării.

părea destul de umană rămânerea în concept a scrierii, adică nimic nu părea să poată traversa credinţa celor mai amarnice frumuseţi. au urmat complexe cenzuri, întristări sincere pentru fiinţele ce ratau egalul tot mai des, păstrând în suflet o luptă ce nu avea sorţi de izbândă. scrierile evoluau, definind complexitatea aşteptărilor, zădărnicind orice revelaţie pentru un sens perfid al devenirii. pe zi ce trecea se făcea tot mai iarnă, uitând speranţa întâmplării în negura ce părea destin. nici călătoriile nu au reuşit o formă pentru a statornici alergarea, de parcă trebuia să treacă iarna în primăvară, ca sensul să capete lumină. şi cam aşa a fost. o zi unică, ziua genezei, o scriere ce s-a multiplicat în poftă de viaţă, sute de mii de cuvinte ca naştere pentru credinţă. însă nu mai era duminică, nu după urletul pescăruşilor beţi de oceane, dar era anotimpul meu favorit, ca un răspuns pentru căutarea Străinei, ca întâmplare a credinţei cu revelaţia celei mai frumoase stări. totul s-a întâmplat perfect, fără o virgulă ce ar fi îndoit aşteptarea, fără un punct al izgonirii din raiul gândurilor, cu zâmbetul pe golul celor mai agonice stări.

acum e duminică, ca de fiecare dată când se scrie creaţie, doar că acum fericirea nu (mai) e doar un concept, ci e realitatea trăirii cu tine.