subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

refuzul de a fi relevanţi. part. I

Posted by Vali Balcan on August 29, 2011

În urma unor discuţii lungi, prins între “relevanţa şi pierderea sensului”, îmi dau seama că generaţiile au nevoie de un punct de sprijin. Experienţele persoanale, înţelese ca definiţie imuabilă, sunt cele care adâncesc acest hău creat. Pe de o parte sunt cei neînţeleşi, dorind cu ardoare să rămână aşa, de o emotivitate exagerată, pradă unui colos al întâmplărilor, pasivi, uneori răzvrătiţi, ne-învăţabili, haotici, dar fără sens extatic. Pe de altă parte sunt cei care se consideră compleţi, viaţa nemaiavând nicio uimire pentru ei, deţinătorii trofeelor tuturor ştiinţelor, uneori călăi pentru orice alunecare de la normă, gravi, uşor melancolici, sarcastici până la disperare, incapabili să înţeleagă că fiecare generaţie are un tipar diferit, deşi esenţa este asemănătoare.

A pune faţă-n-faţă aceste generaţii necesită un gram de nebunie, dar când singura soluţie pentru salvare este aceasta, atunci se cere existenţa unei clase de mediatori. În faţa problemei nu se mai cade să ne purtăm pueril, fiind nevoie de o vindecare reală, nu de lupte seculare, adică se cere ca cele două generaţii să relationeze, să expună fiecare punctul de vedere, să existe respectul reciproc  în relaţionare, forţă pentru înţelegere (sănătate mentală) şi disponibilitate pentru acceptarea soluţiilor. În nicio ipostază adevărul nu aparţine doar unei instanţe, el fiind undeva la mijloc, necesitând colaborarea dintre generaţii pentru aflarea lui.

În multele cazuri, generaţia problematică este cea tânără, având nevoie de o îndrumare corectă în lumea aceasta generatoare de confuzii şi instabilităţi. Avem generaţia, avem problema, dar se cere soluţia. Nu mai e nevoie în niciun caz de aruncarea vinei de la o poartă la altă, pentru că e deja prea târziu pentru golurile egalităţii. Unii au datoria de a învăţa, ceilalţi au datoria de a se lăsa învăţaţi, cu dragoste, cu răbdare, cu pasiune. E foarte simplu să transferăm problema doar tinerei generaţii, ca apoi să existe blamare şi execuţia de rigoare. Da, e vorba de o confuzie generală la nivelul generaţiei, da, sunt unii care nu au nevoie de acel ritual al învăţării, dar de dragul celor puţin anapoda, se cer sacrificiile necesare. Se cere educaţia morală corectă, nu aberaţii irelevante, adică nu mai ţine de mult să aberam în neştire despre fantasme proprii. O generaţie educată corect şi o generaţie care educă corect, pot forma o societate care va funcţiona într-un mod sănătos. Da, cel mai simplu este să strângem din umeri, să arătăm cu degetul eşecul iremediabil, să damnăm, să blamăm generaţia de dinainte în diverse moduri, să fim încăpăţânaţi în nebunii proprii, să nu fim dispuşi pentru corectare. Probabil e simplu ca fiecare să-şi vadă de viaţă, dar asta ar dezechilibra climatul sănătos al societăţii. Rolul generaţiilor este de a colabora, de a învăţa împreună relevanţa şi sensul vieţii, dar asta presupune disponibilitate, minte deschisă şi o inimă blândă (că de călăi e plin infernul). Oricum, încă se cer oameni care să fie dispuşi să medieze conflictul dintre generaţii!

timpul. străinei.

Posted by Vali Balcan on August 4, 2011

M-am obişnuit să îmi trasez viaţa în evenimente, să pun un punct ca sens exatatic, apoi să întind o aţă pe care să o scurtez cât mai repede cu putinţă. Nu e ca şi cum ar fi ceva anapoda, mai ales când destinaţia înseamnă fericire, însă mă tem că e foarte uşor să pierd prezentul, de parcă valoarea lui ar fi infimă. De o vreme trăiesc libertatea într-o nouă imagine, implorând parcă secundele să devină scrum, apropiind dorinţa de împlinire. Însă nu pot nega farmecul întâmplărilor până atunci, nu pot umili nopţile şi dimineţile celor mai frumoase scrieri, nu pot amăgi fiinţa că nu e frumos acest dor ce doare, iar aici nu vorbim de un masochism necesar. De fapt procesul acesta a creat credinţa, rolul acestui timp a fost definitoriu, demonstrând că nimic nu poate clătina cuvântul scris ca şi promisiune.

Da, este destul de dificilă aşteptarea, chiar dacă sunt zile în care totul pare comod, însă oricât de frumos se arată capătul drumului, nu pot ignora călătoria care nu neagă nicio secundă rolul celuilalt. Începusem să mă obişnuiesc cu anii împărţiţi în câteva întâlniri, trăind parcă doar pentru acele clipe, dorind somn şi spulberarea lunilor, dar odată cu asta ar fi însemnat să ignor definiţia străinei, să uit să o caut, să o scriu, să o înţeleg. Ea nu e doar capătul drumului, ci drumul ca şi proces ce ne formează, ajungând într-un final în ziua în care lumea se va schimba la faţă. Nu pot trăi doar în reprize, deşi mi-ar fi comod un somn cât patru anotimpuri, nu o pot face pentru că nu există stare care să nege beatitudinea ce o reprezintă. Am ales să construiesc, iar asta nu înseamnă a trişa, ci e o luptă constantă pentru fericirea cu care mă laud de zile bune.

Şi aici nu e vorba de un ritual egoist, pentru că firul suportă scurtare, ci de maturizarea deciziilor, de o relaţionare ce nu desfiinţează echilibrul fiinţei. Într-un final mă simt dator cu o plecăciune străinei, pentru tot acest amalgam de timp din care ştie să zâmbească, fără să lovească cerul ca să plângă vulturi de foc ce ştiu nimicirea.  Acum ştiu că a te trăi e tot ce contează, iar asta nu se face în reprize, ci într-o permanentă lungire a secundelor (din clipa când ne-am scris, până-n clipa în care te voi re-întâlnit, înţelegând cu inima magia ce am trăit-o amândoi în vara asta), făcând răbdarea posibilă în prezentul ce-ţi continuă chipul pe retina inimii mele.