subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

douamiicinsprezece

Posted by Vali Balcan on December 31, 2015

A mai trecut un an. Bine, impropriu spus a trecut pentru că el deja face parte din întregul care sunt, devenind parte necesară dezvoltării la care mă supun. A trecut ca o călătorie în care a fost necesar să înțeleg atât durerea cât și binele, atât liniștea cât și haosul, atât foamea cât și agresivitatea, atât iluzia cât și nevoia de a ieși din basm. Poate că este necesar să mă axez pe capătul drumului, ca o consonantă stare de bine, dar nu pot nega nici durerea de a pierde, de a rata șansa creată ca unic sens, sens care a stabilit că dincolo de el nu există nimic. Și am îmbrățișat nimicul, forma și prezentul. A fost dezamăgitor să mă găsesc prins în speranța cuvintelor, uitând forma inegală a fericirii de a traversa marea aceea de netrecut, devenind real, prezent, util. Am găsit utilitate în diferite forme ale evadării, explorând pe rând dependențele, ca o nevoie de a umple un gol, dincolo de liniile perfect aranjate ale lucrurilor de pe masa de scris. Am găsit prezentul ca unică formă de existență, ca unică stare de fapt, pentru că dincolo de el exist doar ipotetic, imaginar și insuficient. Am găsit realul ca o căutare constantă de a mă trage către o fericire pertinentă, renunțând la a devia în abcese de o clipă, aproape reușind stabilitatea și pacea inimii. Am existat ca lamentație, ca înțelegere, ca uitare, ca disperare, ca dor, ca nevoie de bine, ca somn îmbelșugat, ca vise efemere sau prea puțin reale. Am existat ca o sumă de stări, acceptând fiecare zi ca parte din prezent, uitând să mai ignor stadiile a lui a fi mai bun. Am fost și prezent dezamăgind, am fost și departe dezamăgind. Am fost și prezent fericind, am fost și departe fericind. Am știut să mă arăt la fel de bine cum m-am ascuns. Poate că uneori a fost un exces bipolar de stări, dar e posibil ca doar atât să fi știut atunci, nu ca o scuză ci ca o renunțare la a mai rata acceptarea. Iar acum e bine, oricum s-ar putea defini asta, nu neapărat ca absență a durerii, ci ca o învățare cu a trăi cu tot amalgamul acesta de emoții fără să mă pierd în culmile disperării. A mai trecut un an și nici acum nu simt nevoia să pun pe foi planuri mărețe și idei invincibile. Sunt aici, prezent, parte integrală din viața mea și rămân în visul magnolului, nu ca răscruce de drumuri, nu ca telos, ci ca emoție ce nu se poate vindeca niciodată din mintea mea. Și nu văd necesar să vindec ceva ce m-a creat atât de ilustru, indiferent de umbra fadă ce-mi umblă odată cu pașii, spre dincolo. A fost un an. Metaforele devin inutile, comparațiile la fel. Nu îl neg, nu îi uit colosul ce mi l-a pus pe umeri, singurătatea, dar nu pot nici ignora aerul ce-mi inundă plămânii cu o forță ce mă traduce ca viu, ca speranța, ca beatitudine și ca ajungere undeva. A fost un an. Dincolo de el există doar capodopera inexactă a inexistenței.

fara diacritice. ca o paranteza

Posted by Vali Balcan on January 15, 2014

Te-as aduce mai aproape de sansa ce-o traiesc ca promisiune pentru clipa ce vine, mai aproape de gandul cu care innoptez belsugul de cuvinte ce te destrama de confuzia a fi-ului fundamental. Te-as aduce aproape si as uita sa te condamn de libertate, de invidia cu care nu-ti stiu momentul epifaniei, iertandu-mi iluzia de a te sti ca pe tatal nostru, acum cand orice miscare poate starni zambetul fericirii tale. Te-as aduce mai aproape, oricat de aproape de tample, de piept, de capatul infinit al inimii, de trezirea la realitate pe care o merit, pe care tu o stii necesara, pe care eu invat sa o reusesc. Te-as aduce mai aproape si ma tem. Undeva ma tem de clipa ce vine, de extazul de o clipa ce l-as putea trai ca miraj, ca o alta rascumparare ieftina. Te-as aduce mai aproape, acolo unde se intampla sa fiu om, iertat de pacatul cu care ma indeletnicesc, iertat de viciul ieftin cu care ma inving tot mai mult de reusita unei calatorii cu sens. Te-as aduce mai aproape si m-ai privi, m-ai priva de mister, de tot ce as putea sa nu-ti spun ca sunt, de nobila infatisare a unui om care simte. Te-as aduce mai aproape, acum, oricand, poate maine, iar tu iti vei deschide cuvintele pentru a intelege ca acolo nu e teorie, ci o realitate mai mare decat sensul cu care putem intelege facerea fericirii. Te-as aduce mai aproape, dar oare vei avea curajul de a nu clipi in fata unei inimi ce incearca?