subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

suntem departe.

Posted by Vali Balcan on March 4, 2016

suntem departe și nu-ți mai simt aerul rece din jurul rănilor ce-ai fi vrut să-ți fie aripi. suntem departe, rătăcind ca două suflete părăsite de extaz, ca un singur gând ce n-a reușit să inventeze sensul echilibrat al eternității. suntem orice reușim dincolo de gândurile care ar fi putut mistui ceva din mine. o ușoară escaldare pe treptele sănătății mintale, o altă schimbare la față a intuiției tale de a recupera verbele din umerii mei plecați, dar nu ca rugăciune ci ca o revoltă în neputința aceea de a înțelege că focul nu se înțelege în palme strânse din teama de a nu pierde. de fapt nu există pierdere, poate doar absența curajului de a mișca universul înspre mine, din numere maestre în colosul acesta al neliniștei de a mă vedea ca pe un om viu. suntem departe, asta dacă putem numi timpul ca pe ceva vrednic de blamat, asta dacă putem măsura distanța dintre umerii noștri în linii drepte, feerice. încântătoare ar fi priveliștea aceea în care nu mai înțelegi sensul universal al lui a te rătăci, trangand cu putere de obrajii palizi, ingherand pieptul cu alte inimi și brațele cu tăișul cuvintelor ce cândva îți erau destin. de fapt ești acolo în timp, ca o entitate ce nu-și poate măsura infinitate, oricât ar vrea să afle unde-i sunt porțile pe care să le deschidă ca pentru un fiu rătăcitor ce nu-ți voi mai fi vreodată. suntem departe suntem aproape ajunși spunea poetul renunțând să mai fie litera impecabilă a mitului.

Te înlătur ca pe o enigmă

Posted by Vali Balcan on July 29, 2014

Te înlătur ca pe o enigmă ce nu își știe transformarea ridicolă a fericirii. Te înlătur din mrejele uitării impunându-ți să vezi că dincolo de aură sfântul știe doar adevăr, cuvinte de mult uitate și o lumină ce poate renaște ca și cuvânt, ca și expresie a rămânerii. Acolo, în pasul creației timpul se rătăcește de chip și caută sens în străzi trasate de vis. Acolo, iertarea este doar o capodoperă a devenirii, un rid lăsat de îmbătrânirea înțelepciunii pe fruntea schimbării. Și schimbarea îndreaptă ființa spre mai bine, formând un viciu capabil de reușită unor zile străine ce trezesc singurătatea din amorțirea veșnic dorită. Te înlătur din cuvântul pur al despărțirii, din forma putredă a abandonului primordial, reușind o penultimă epifanie, dar nu ca și cum de ea ar depinde dezmorțirea, ci ca exces de tăcere pentru a ființa din nou într-un loc în care magnolul veghează ca inima să învingă ratarea. Te înlătur conștient din fiecare acronim al poeziei ce nu poate decât eșec absolut, punând punctul pe literele ce dau viață din colosul depărtării spre ochi închiși spre același sens al drumului. Apoi e noapte și o stradă ce se întunecă de simțire, un hotel vechi în care niciodată nu am știut să viețuiesc, o imagine care destramă tot pactul cu invicibilitatea de a mă bloca în nesimțire. De acolo rămâne să învăț limba nescrisă a purității, o imensă mare ce îneacă în frâiele ei toată încercarea de a scrie boicotul supunerii fără egalitate în simțire. Și simțirea învinge trupul de stabilitate, învinge aura ce încearcă să țină statuia veșnic blocată în imediat, în tăcere și neclipire. De acolo rămâne să te înlătur din amăgire spre o parte a beatitudinii pe care o simțeam cândva, atunci, în acea amiază de vară în care nu ai știu decât o simplă întrebare, întrebare care mă bântuie și astăzi. Și acum, acum ce facem?

unui alt personaj. VII

Posted by Vali Balcan on October 12, 2011

poate te-ntrebi ce s-a ales de scrierile noastră, dar știi prea bine că nicio scuză nu împarte timpul în reacția întâlnirii tale, determinând o altă scriere din inimă, un alt sfârșit de basm hidos. era frig, ca acum o vreme când îți promiteam capitolele mântuirii, aducându-ți jertfa sincerității pe luciul apei, implorând golul de margini, infinitul de frază, cuvântul de viață. poate acolo era marginea fericirii, într-o ușoară ratare imuabilă ce prevestea deznădejdea ca o tăcere banală. într-un fel ai și tu dreptate, oricât aș vrea să te consumi de formă în umanism, dar să fie oare atât de crudă desprinderea de vis pentru acest gram de realitate? țin minte că erau lucide schimbările la față, indiferent de colosul ce-l știa inima ca un păcat de a mă răzvrăti, înapoind genezei toate definițiile ce inventau culoarea chipului tău. de atunci s-a făcut noapte, tăcere și orașul alb a devenit o căutare în pustiul mirajelor. poate încă te întrebi de unde până unde ține abisul, cu ce-l mai măsor acum de toamnă, sau ce antinomi folosesc pentru a te rătăci de tine, într-o ușoară desprindere intelectuală. dacă încă te întrebi înseamnă că n-am orbit suficient, sau poate că e doar afazia ultimei strigări. într-un fel am depășit telosul iertării tale, apropiindu-mă cu pași repezi de căderea-n ritualul candidelor epifanii, exersând dreptul de a nu mai înțelege nimic, nici ca răspântie de viață, nici ca eden de moarte. de fapt e doar o ușoară introiecție ce și-a pierdut scopul sau mijlocul de a comunica nevoia de tine, implorând o ultimă întrebare în neputința de a te vindeca pentru etern. (să fie oare prea devreme pentru leviatanii durerii?)