subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

umbre în timp

Posted by Vali Balcan on September 2, 2011

Am renunţat să mai analizez felul în care oamenii se flatează singuri, înţelegând totul în nevoia de a nu cădea pradă îmbătrânirii prea devreme a sufletului. Se ridică teorii exagerate, se multiplică stări, se conservă valori eşuate, ca o fugă nesfârşită după supravieţuire. Nu e cazul să subestimez capacitatea oamenilor de a se regenera, dar care e măsura după care ne ghidăm? Care e preţul care trebuie plătit pentru o supra-vieţuire pertinentă? A deveni o persoană înseamnă a te întoarce asupra ta, înseamnă a săpa, în niciun caz nu înseamnă a pune alte măşti sociale de dragul unui bine imediat. Oricum, umanitatea îndeamnă la fals, extrapolând conceptul de fiinţă până-n abolirea celor mai frumoase cuvinte.

Poate asta înseamnă să te re-construieşti, să nimiceşti orice concept ce ar putea triumfa asupra conştiinţei binelui, dezechilibrându-ţi capacitatea de regenerare. În momentul în care eşti pus faţă-n-faţă cu damnare, calea cea mai uşoară este eschiva, dezvinovatirea şi pasarea responsabilităţii asupra unui alt ins capabil să o poarte. De aici începe declinul fiinţei. Conceptul biblic cere egalitate între tine şi aproapele tău, devenind imposibilă folosirea a două unităţi de măsură pentru eşec, asta dacă dorim să păstrăm sufletul viu. În momentul în care renunţăm la dreptate în detrimentul falsului (implicit păstrarea unei imagini limpide, dar în realitate perfide) se produce crevasa fiinţei. Din momentul acela ne pierdem chipul, devenind o formă fadă a inerţiei existenţei, reuşind să construim viaţa pe tipare luciferice, flatând până-n extaz fiinţa ce poartă masca morţii în rozul zâmbetului.

Trezirea la realitate pare imposibilă, în măsura în care ceea ce am devenit înseamnă involuţie, dar imposibilitate este constrânsă tocmai de orbirea noii fiinţe. Lumina îşi pierde nuanţa, universul devine abis, iar focul ce mişca fiinţa se lasă pradă îngheţului. De aici până la realizarea eşecului e cale de un ev, iar speranţa rămâne în unicul gram de umanitate rămas. Până la urmă e nevoie de un punct de sprijin dincolo de noi, o credinţă oarbă şi aruncarea cu ultimul gram de umanitate în braţele realităţii. Dacă ţi-ai pierdut umanitatea devii pradă pentru celor mai furioase abuzuri sentimentale, indiferent de mimica unei vieţi ce pare genială. Şi de acolo salvarea nu mai înseamnă nimic, nici măcar un concept al flatării că te iubeşte absolutul.

gând teluric (I)

Posted by Vali Balcan on August 5, 2011

Trăim într-un univers ce pare că se destramă din interior, flămând de un egoism luciferic, promovând încătuşarea umană ca formă a libertăţii. Tot mai des se repetă aceleaşi statistici, aducând în lumină o concluzie ce se cere acceptată. Umanitatea pare să îşi piardă forma, credinţa în oameni devenind un stigmat, evoluţia cerând stoparea sentimentelor pentru poezii matematice, scrise în aceleaşi ratări devenite poetice. Probabil exagerez, oricum nu suficient, dar în reveria asta îmi lipseşte partea întreagă a creaţiei.

Erau vremuri în care cuvântul nu cerea jurăminte, el fiind suficient credinţei, fără o repetare exagerată pentru a transmite siguranţă. Probabil eram încă copil, sau poate visător adolescentin, dar ştiu că purtam în inimă o revoluţie, încrederea că va există ziua în care îmi voi aduce aportul pentru o lume “mai bună” (deja expresia e fatalistă), simţind parcă declinul ce nu-l ştiam înţelege. Am încercat discursuri şi implicare socială, investirea timpului în oameni, somn puţin şi schiţări sincere pentru un portret al lumii aproape candid. Poate am reuşit ceva, însă palmele morale mi-au întristat avântul. Aş crede că erau palmele realităţii. Inerţia în care se mişca lumea era mai puternică decât toată apocalipsa mea mentală, dovedind asta prin excluderea din toate sistemele în care existăm. Probabil am devenit stabil, deşi am pierdut partea în care încrederea era absolut, stabil în forţa cu care pot adaugă sau scoate ceva din fiinţă. Am ales calea grea, puţin departe de realitate, dar asta e parte din ceea ce trăiesc acum. Psihologia (sau criteriile lumii) mi-ar nega trăirea, însă e doar o încercare fardată de a deranja ceva atipic, reuşind doar un zâmbet comod, indiferent de valoarea argumentului.

Trăiesc într-o lume nouă, valoroasă prin lipsa empatiei şi a unui caracter sadico-sarcastic, care conservă doar un anumit tipar al schimbării. Probabil nu voi reuşi să mă identific cu majoritatea cerinţelor, însă merită să-mi păstrez spiritului viu, indiferent de damnare la care pot fi supus. Regret că mi-am pierdut încrederea în bunătatea omului (ca definiţie a bunului simţ social), acceptând mai degrabă o balanţă între ceea ce suntem şi ceea ce se propune să fim. Poate şi pentru că se confundă tot mai des persoana cu personajul.  Nu mă resemnez, deşi a trebuit să fac o pauză din studiul lui Rogers asupra persoanei, având nevoie de un timp în care să înţeleg farmecul ce-l ştie doar sufletul, dincolo de acţiunea stângace a minţii. Într-un fel e nevoie de metanoia, acest proces anevoios pe care îl întâmpin cu stoicism, păstrând o parte a dezamăgirii umane pe umeri. Ştiu, totuşi, că tot umanitatea îşi va birui eşecul de care dă dovadă (implicând o forţă divină ca destin), restabilind puterea cuvintelor.