subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

aproape. Străinei

Posted by Vali Balcan on December 19, 2011

Adorm în brațele cuvintelor tale, majestică stare de bine, aproape de inima acelui rai înviat în inima din care ai ales să fii. Adorm și somnul a devenit liniște, visul găsind linia rațiunii din care te creezi cu fiecare răsărit. Uneori e încă noapte, iar frigul iernii călăuzește pasul grăbit al întrebărilor, pe când vii să-mi convingi realitatea cu ceaiul acela perfect. O mână întinsă pe umărul rătăcirilor, un sărut pe fruntea gândurilor ce te-au găsit, ca totul să devină un cerc în care rătăcim planetele, crezând cu sinceritate într-un colosal univers sentimental. De acolo doar poveștile pot scrie ecuațiile sentimentului născut lângă tine, acea stare ce transcede cunoașterea, devenind astfel tabloul unei continue transformări. Și adorm iarăși în brațele tale, acolo unde se termină orice nedumerire, orice eroare a calculului atomic, devenind atom al ființei tale, inventând un nou vis pentru liniște dintre plămânii tăi. Aerul devine flori de mai, muzica o risipire de cer, iar bătăile inimii tale ecoul care-mi veghează aurora boreală. Și aștepți să te visez, ca astfel să intri în scena scrierii jurămintelor, iar de acolo doar timpul mai cunoaște limita emoției, așteptând parcă tăcerea de smarald dintre mâinile noastre legate în același ritm. Fără pași grăbiți, fără efemere cuvinte, fără frica anotimpului, doar cu inima dovadă rămânerii, cu trupul în același zâmbet al revederii tale, lăsând noaptea să cadă, dimineața să tresalte sub ger, iar cuvântul să-ți deschidă poarta nașterii din nou, din compromise cuvinte în singura expresie ce-ți mai pare vie. Și câtă liniște găsesc în palmele tale, Străino, în mângâierea ce vindecă obrajii obosiți de vremuri.

Ploi în Midgard

Posted by Vali Balcan on January 13, 2011

Plouă într-o teribilă vijelie de parcă ar înebuni toate apele cerului. Cumva căldura ajută. Câteva grade peste limita fulgilor, acele ploi corecte anotimpului. Plouă și îngheață asfaltul, de parcă toată viața ar deveni un patinaj artistic. De fapt dragostea e un fel de patinaj artistic, un dans în doi într-o poetică curajoasă. Este necesară o credință teribilă în mișcările celuilalt. O mică ezitare și tot jocul devine un accident dureros. Nu doar căderea e de blamat, ci sfârșitul precoce al dansului, ca o risipire de cer în pustie.

Ploua și e teribil pentru scena dansului. Apele rănesc gheața transformând totul într-un peisaj anost. Mișcările celor doi suportă o grație unică, ca o redescoperire a seducției în jocul adamic. Toată muzica întinde firul povestirii către un final de dorit. Aplauzele publicului sunt garanția reușitei. Între geneză și aplauze se poartă o luptă teribilă.Încrederea în celălalt generează artă. Aruncarea în brațele partenerului face posibilă trecerea din simplu dans în dans artistic, iar zborul alb se termină cu prelungirea muzicii, ca o prinderea în brațele puternice ale partenerului. Și zborul continuă în alt zbor, ca o alunecare de ape înainte să fie creată lumina dintâi.

Alteori dansul se sfârșește dezastruos. O cădere teribilă în desființarea artei, o alunecare din brațele sigure către abisul de gheață. De cele mai multe ori ploaia udă inima și hrănește iluzii. Stârnește astfel neîncredere și mișcări stângace. E suficient să închizi ochii într-o ezitare de o secuda, și zborul celuilalt, neintrerupt fiind de ploi inexacte, se sfârșește în gol, departe de brațe sigure. Căderea urmează altei căderi și muzica continuă în ochii îngroziți ai celor doi. Sutele de ore în care au repetat fiecare mișcare par pierdute. Uneori totul se termină cu acea cădere în fața unei scene fără aplauze. Alții reușesc să se ridice și să încerce din nou, dar uneori căderea e fatală, frângând pentru totdeauna trupul de gheață.

Dacă dragostea e un fel de patinaj artistic în doi, care e rolul ploii?