subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

cuvinte limitate.

Posted by Vali Balcan on August 20, 2011

era duminică, ca de fiecare dată când s-a scris creaţia, cu soare palid şi cuvinte puţine. era anotimpul meu favorit, fără edulcorari gratuite şi amestec sentimental. se tot trăia în bine, repetând la infinit zâmbetul ce a spart amurgul sângeriu al lepădării, indiferent de axa pe care se învârtea pământul gol de ploi. o magnolie traversa nesfârşitul, o barcă limita nordul, un gând năştea conceptul suprem. era duminică, ca în fiecare eclipsă a singurătăţii, din patimă în convinsă rămânere.

ningea uşor, dincolo de geamurile imense, iar căldura sufoca munţii de zăpadă adunaţi ca semn al iertării. pe foaia uşor boţită, cuvintele prindeau viaţă, razvrantindu-se pentru o logică impulsivă. un traseu al căutării îşi începea existenţa, iar curajul se îndemna pe sine să învieze, de parcă stingerea lui însemna resemnare definitivă. au urmat zecile de foi rupte, echilibru pentru natura înzestrată de iarnă, ore întregi consumate în repetarea aceluiaşi sens. nicio formă nu părea stabilă, poate din cauza nepăsării cu care investisem mintea, iar rămânerea în timp părea singura soluţie validă. era duminică, cel puţin aşa arăta sunetul grav al furtunilor, fără paşii credinţei pe marea asta a depărtării.

părea destul de umană rămânerea în concept a scrierii, adică nimic nu părea să poată traversa credinţa celor mai amarnice frumuseţi. au urmat complexe cenzuri, întristări sincere pentru fiinţele ce ratau egalul tot mai des, păstrând în suflet o luptă ce nu avea sorţi de izbândă. scrierile evoluau, definind complexitatea aşteptărilor, zădărnicind orice revelaţie pentru un sens perfid al devenirii. pe zi ce trecea se făcea tot mai iarnă, uitând speranţa întâmplării în negura ce părea destin. nici călătoriile nu au reuşit o formă pentru a statornici alergarea, de parcă trebuia să treacă iarna în primăvară, ca sensul să capete lumină. şi cam aşa a fost. o zi unică, ziua genezei, o scriere ce s-a multiplicat în poftă de viaţă, sute de mii de cuvinte ca naştere pentru credinţă. însă nu mai era duminică, nu după urletul pescăruşilor beţi de oceane, dar era anotimpul meu favorit, ca un răspuns pentru căutarea Străinei, ca întâmplare a credinţei cu revelaţia celei mai frumoase stări. totul s-a întâmplat perfect, fără o virgulă ce ar fi îndoit aşteptarea, fără un punct al izgonirii din raiul gândurilor, cu zâmbetul pe golul celor mai agonice stări.

acum e duminică, ca de fiecare dată când se scrie creaţie, doar că acum fericirea nu (mai) e doar un concept, ci e realitatea trăirii cu tine.

eclipsa singurătăţii. străinei

Posted by Vali Balcan on July 6, 2011

Cuvintele devin anapoda, un rost al lor pierzând eclipsa schimbării la faţă, din ochi miop în formă perfectă. Încerc de o tinereţe să destram misterul în cunoaştere, să limpezesc apele ce te ascund, cu pietrele din capătul mării. Probabil trişezi, ascunsă în castelul zâmbetului, un loc pe care nu-l cunosc peregrinii, semi-zeii sau orice om. Ai întins soare cu mirarea de a deveni străină, ai împins la limită dorul ce-mi arde umărul fericirii de a câştiga apocalipsa, fără să înţeleg rostul nebunului de alb.

Am tăcut apoi, undeva spre chipul tău, numărând în gând tot ce ne depărta. Nu ştiam virgulă, punct sau orice frământare, poate nici anapoda zilei, poate nici surâs al patimii. Ai ştiu doar să pleci, să taci sau să aştepţi, uitând că e aproape infimă diferenţa dintre ele. Te-ai frământat teribil, iar eu înţelegeam asta pe vântul ce-ţi flutura în păr, ca mai apoi să spargă stânci sub picioarele aşteptării tale. Frigul nu-ţi incendia credinţa, nici măcar nu reuşea să mişte îngheţul în sânge. Nici soare, nici nerv teologal, nici instinc furios al naturii, nici propria-ţi raţiune, nu au reuşit să învingă ceva din porunca de a rămâne. Şi îţi poruncisei atât de frumos acasă-le aşteptării, de parcă se rescria poezia ca ofrandă şi sens pur al libertăţii.

Am numele tău în gând, chipul în icoana trăirii, şi sufletul pe aripa ce învinge linia orizontului. Te-aş scrie pe bune, dar mă tem că s-ar goli cerul în Serafita (concert de iubire scris pe gândul tău), îndoind la maxim sensul strict al realităţii. Dar nu-mi pasă de agonice stări, alegând mereu acelaşi capăt al drumului, dar nu ca finalitate, ci ca revelaţia trăirii cu tine.

visul. străinei

Posted by Vali Balcan on June 29, 2011

un ţipăt rece de pescăruş sparge somnul. perdelele sunt trase, aprinzând bezna. vântul reuşeşte să adâncească misterul, traversând camera prind geamul acela uitat deschis. pe jos cărţile zac deschise, rămase acolo de noaptea trecută, în imposibilitatea lor de a explica ceva, măcar liniştea, măcar somnul violent al nepăsării. e ziuă, cel puţin aşa arată ceasul, sau poate ziuă era ieri când se înţelegea ceva din soare, din expresiile chipului acela. alt ţipat ascuţit taie liniştea. pe perete stă agăţat un tablou, dezechilibrat de forme, uitat de pictor în neant. nici culorile camerei nu spun nimic, de parcă s-ar pierde în neştiinţă, de parcă se trăia altă reverie, un fel de cădere în afazie.

alt ţipăt urmat de spaima altui tunet. probabil plouă, probabil e capătul vremii, însă nimic nu reuşea să încline camera pentru deşteptare. nu era frig, dar gândul la iarnă transformă totul în alb. un glas pare că strigă un nume, o stare, o epopee de gânduri. câţiva paşi aleargă pe o scară spre cer, revenind la fiecare câteva respiraţii din nou pe pleoape. pare infinită călătoria asta, alergare departe, dar revenind mereu în strigăt. recunosc paşii, recunosc bezna şi chipul acela abătut. într-un fel se trezeşte inima, bătând conştientă binele suprem. ţipătul pare să înceteze, doar vântul păstrând pe aripi căldură ploilor de vară, asemeni tuturor scrisorilor.

deschid ochii. sute de foi umplu camera de aceeaşi caligrafie. seamna foarte mult cu eşecul literaturii, lipsind ordonarea şi numerotarea paginilor. aş bănui că e viaţa ta, însă sunt prea puţine foi ca să fie veşnicie, ca să fii tu. mă ridic, deşteptat de curiozitate. pe fiecare perete stau atârnate alte sute de foi, alte zeci de scrieri la fel de neordonate. acum sunt sigur că e haosul nostru, că de undeva s-a început povestea, poate cu o seară înainte de căderea în ritual.

un ţipat închide fereastra, deşi pare mai mult a zâmbet, a epifanie. acum nu mai tresar, înţelegând pentru prima oară prezenţa ta, liniştea desăvârşirii. las foile în tăcere, tabloul în nepăsare, ţipătul în aţipire. e deja amiază, iar timpul se înţelege pe numele tău, apropiind infinitul de întâmplare. e întâmplarea fiinţei tale, acel iv al perfecţiunii, ca atunci când mi-ai scris prima oară.

străinei, ca o completare de stări.

Posted by Vali Balcan on April 15, 2011

Poate m-am obişnuit să fie seară când te scriu, poate iarnă, poate niciun anotimp prea fericit. Îmi amintesc de prima întâlnire cu tine, deşi e destul de confuză această prima, dar linia era între polii opuşi rămânerii. Erai grăbită, păşind destul de calmă treptele ce-ţi furau chipul către linişte. Era o scară, o infinitate într-o clipă. Aş fi vrut să te întorci şi să rămâi o clipă acolo. Să confunzi strigarea cu înţelegerea unei fraze străine, să înţelegi numele dincolo de o atitudine ce răpeşte gândul din renunţare.

Nu ştiu de ce nu m-am clintit, nu ştiu de ce nu am găsit o logică vie în fuga către ideal, căutând parcă starea în care să mă pierd fără un nord. Poate era devreme, poate zorile nu se terminaseră, însă în urma ta gândurile luau forma unei tristeţi apăsătoare. Nici nu ştiu care se grăbea să existe, nici măcar nu ştiam că atunci s-a sfârşit singurătatea unui gol fără definiţie. Purtam în suflet doliul cuvintelor, dar nu erau nici ele suficiente. Am strigat cu voce joasă numele tău, o singură data. Un gând a tresărit, dar te-a urmat solidar, amăgindu-ţi auzul cu aceleaşi frangeri de text ce nu ştiau trezirea. E posibil să fie o închipuire strigarea asta, dar nu cred că se pot amesteca atât de crunt realităţile. Apoi am plecat, uitând că există şi alte vieţi de înţeles, vorbind fluent despre aminitiri pe străzile acelea murdare de ploi. Era aproape convingătoare stare, uitând despre tine şi nevoia unei revelaţii cu sens.

M-am întors pe partea cealaltă e oraşului, poposind într-o tavernă. Era un absurd încântător în muzici. Niciuna nu cânta neînţelesul unei ameţitoare idei ce-mi spărgea infinitul de cremene în care meditam. Nu era neapărat euforia sau fantezia unei fărâme de idei, însă ştiu că te visam compulsiv, ca o stare a regenerării mentale. Apoi mi-ai scris cuvinte ce-mi debalansau toate idealurile, rănind de moarte o logică prea posesivă pentru timpul acesta. Am convins apoi stările că sentimentul e doar o frângere anapoda de impulsuri ce făceau matematica vrednică de execuţie, însă era necesar acel blocaj pentru libertate. Iar eu eram liber, însă tu nicidecum o convulsie a fericirii mele.

Apoi au urmat zile şi multe imagini vrednice de cuvinte, însă într-un fel e doar o enigmă pentru o vară ce nu-mi este nicidecum timp, ci dorinţă imposibil de stăpânit. Şi era vară, iar tu stăteai în bătaia vântului chemându-mă aproape, indiferent de furtună unei zile care nu se număra matematic, ci sentimental.

ca o maladie a sensului

Posted by Vali Balcan on March 30, 2011

E mai simplu sa încep de unde am ramas. Acolo am continuitate, am o baza, am o idee, însa totul pare eronat, acolo totul e profanat. Apoi încerc o resuscitare a luptei cu Divinitatea, poate ca acolo e de fapt toata scuza matematica e virgulei, dar primesc mai multe întrebari în loc de un raspuns clar. Nu e neaparat un raspuns, nu atât de clar, dar mergând mai departe trebuie sa supun mintea introspecției.

E simplu să te întorci undeva unde ai mai fost, e de fapt calea cea mai simplă pentru eșec, la modul genial al căderii, dar e obligatoriu să pui punct. Ai o idee, ai o țintă, ai o imagine a Divinității, ai răspunsurile instrospecției, ai viața în față. Nu există balanță, nu există scurtătură. Ești doar tu și multe întrebări fără rost, toate revelațiile și un gol aproape perfect. Ai putea să te întorci la geneză și să îmbătrânești eșuând, repetând același scenariu la infinit, ca o perioadă matematică. Ai putea să resetezi totul, să uiți de întrebări, să uiți de o idee, de un rezultat al introspecției, să te desființezi complet. Până la urmă la ce sunt bune întrebările alea? Care e farmecul lor când știi că sunt imposibile? Ar putea fi pretextul stagnării, ar putea fi ca o mituire a zeilor să-și împartă ambrozia cu tine, dar în fața Dreptății își pierd forma, devenind simple cuvinte sparte de timp. La ce bun să ai o idee dacă credința unor cuvinte e tot ce ai? Doar introspecția rămâne punctul după care alegi, dar asta înseamnă să nu trișezi răspunsurile. E timpul să fii corect și să apeși butonul. Până la urmă nu pierzi nimic din ce oricum ai pierde în timpul ce urmează, ca o ațipire a cuvintelor spuse cândva. E dificil și poate părea sinucidere, însă e vorba de o resetare a valorilor și priorităților, a binelui necesar, a vieții ce pare că se scutură de o iarnă grea. E până la urmă vorba de o devenire a stărilor, dintr-un haos neprefăcut într-o liniște aproape de fericire (sau poate e important echilibrul dintre ele). Și nu e vorba că ăsta e răspunsul perfect, dar ce altă aruncare în gol mai știi care să desființeze orice neînțelegere dintre tine și toată forma rațiunii?

Ai renunțat la orice formă logică de exploatare, la orice privire curioasă către lume și ca ultimă soluție te decizi să apeși butonul. De fapt poate ăsta e răspunsul la toate frământările ce te-au încolți pentru mult timp. Apeși butonul știind ca te vei trezi altundeva și speri, speri ca acolo, altundeva, să ai un punct de sprijin.