subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

eclipsa singurătăţii. străinei

Posted by Vali Balcan on July 6, 2011

Cuvintele devin anapoda, un rost al lor pierzând eclipsa schimbării la faţă, din ochi miop în formă perfectă. Încerc de o tinereţe să destram misterul în cunoaştere, să limpezesc apele ce te ascund, cu pietrele din capătul mării. Probabil trişezi, ascunsă în castelul zâmbetului, un loc pe care nu-l cunosc peregrinii, semi-zeii sau orice om. Ai întins soare cu mirarea de a deveni străină, ai împins la limită dorul ce-mi arde umărul fericirii de a câştiga apocalipsa, fără să înţeleg rostul nebunului de alb.

Am tăcut apoi, undeva spre chipul tău, numărând în gând tot ce ne depărta. Nu ştiam virgulă, punct sau orice frământare, poate nici anapoda zilei, poate nici surâs al patimii. Ai ştiu doar să pleci, să taci sau să aştepţi, uitând că e aproape infimă diferenţa dintre ele. Te-ai frământat teribil, iar eu înţelegeam asta pe vântul ce-ţi flutura în păr, ca mai apoi să spargă stânci sub picioarele aşteptării tale. Frigul nu-ţi incendia credinţa, nici măcar nu reuşea să mişte îngheţul în sânge. Nici soare, nici nerv teologal, nici instinc furios al naturii, nici propria-ţi raţiune, nu au reuşit să învingă ceva din porunca de a rămâne. Şi îţi poruncisei atât de frumos acasă-le aşteptării, de parcă se rescria poezia ca ofrandă şi sens pur al libertăţii.

Am numele tău în gând, chipul în icoana trăirii, şi sufletul pe aripa ce învinge linia orizontului. Te-aş scrie pe bune, dar mă tem că s-ar goli cerul în Serafita (concert de iubire scris pe gândul tău), îndoind la maxim sensul strict al realităţii. Dar nu-mi pasă de agonice stări, alegând mereu acelaşi capăt al drumului, dar nu ca finalitate, ci ca revelaţia trăirii cu tine.

străinei, ca o repetare de cuvinte.

Posted by Vali Balcan on April 3, 2011

Nu ți-am mai scris de mult timp atât de vizibil, nu am găsit suficient ecou în scrieri încât să clatin muntele acesta al necredinței. Acum îți scriu, deși credeam că voi tăcea duminicile, îți scriu fără o stare în care te-am găsit încă de la prima imagine. Nu știu dacă purtai același sarcasm pe umeri, însă am găsit o potrivire a ta într-o lumină nouă, fără să clatin de sens prima mea revelație. Era vorba de poezia aia pe care o fredonai fără o știinta aparte, însă am găsit sensul ei într-un alt răgaz al tău. Poate literele aveau acum altă formă, însă mi-ai lăsat libertatea să cunosc fuga aia nebună ce-ți stătea în sânge ca o nestăpânită furie asupra lumii, dar grația cu care ai reușit să mă convingi a devenit credință.

Probabil e un amalgam de reveniri, dar un gol păgân nu a fost doar util ci și condiție în care să existe primăvară în Midgard. Mă apropii de fiecare dată și nu găsesc toate cuvintele în ordinea potrivită, ca o cumințenie de care nu știam să dau dovadă decât în serile alea în care te priveam pe furiș, atunci când nici măcar ceața nu reușea să-ți închidă ochii visării. Poate e prea devreme să cred că în fiecare final există un dor ce crește, un dor ce descoperă o parte întunecată a binelui, ca și cum ar putea exista o definiție a binelui nostru.

E anapodat fiecare stare, dar de o beatitudine ce-mi mângâie termenii poveștirilor ca pe niște artificii în calculul controlului. Nu e neapărat să știm din mâinile cui s-au născut toate aceste prerogative ale existenței noatre, dar cred că de acolo a fost suficient să te știu, ca un vis ce s-a împlinit de culoare. Îmi amintesc că era o zi teribilă când te-am scris prima oară, iar acum e o zi în care cuprind răsăritul cu umerii convinși de existența ta. Uneori te confund cu marea asta sălbatică, alteori te-am rătăcit printre iluziile unor jalnice trecatoare, de multe ori doar am știut că ești a mea dintotdeauna, iar acum m-am hotărât să nu-ți rătăcesc pașii, devenind astfel parte a creației mele.