subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

timpul. străinei.

Posted by Vali Balcan on August 4, 2011

M-am obişnuit să îmi trasez viaţa în evenimente, să pun un punct ca sens exatatic, apoi să întind o aţă pe care să o scurtez cât mai repede cu putinţă. Nu e ca şi cum ar fi ceva anapoda, mai ales când destinaţia înseamnă fericire, însă mă tem că e foarte uşor să pierd prezentul, de parcă valoarea lui ar fi infimă. De o vreme trăiesc libertatea într-o nouă imagine, implorând parcă secundele să devină scrum, apropiind dorinţa de împlinire. Însă nu pot nega farmecul întâmplărilor până atunci, nu pot umili nopţile şi dimineţile celor mai frumoase scrieri, nu pot amăgi fiinţa că nu e frumos acest dor ce doare, iar aici nu vorbim de un masochism necesar. De fapt procesul acesta a creat credinţa, rolul acestui timp a fost definitoriu, demonstrând că nimic nu poate clătina cuvântul scris ca şi promisiune.

Da, este destul de dificilă aşteptarea, chiar dacă sunt zile în care totul pare comod, însă oricât de frumos se arată capătul drumului, nu pot ignora călătoria care nu neagă nicio secundă rolul celuilalt. Începusem să mă obişnuiesc cu anii împărţiţi în câteva întâlniri, trăind parcă doar pentru acele clipe, dorind somn şi spulberarea lunilor, dar odată cu asta ar fi însemnat să ignor definiţia străinei, să uit să o caut, să o scriu, să o înţeleg. Ea nu e doar capătul drumului, ci drumul ca şi proces ce ne formează, ajungând într-un final în ziua în care lumea se va schimba la faţă. Nu pot trăi doar în reprize, deşi mi-ar fi comod un somn cât patru anotimpuri, nu o pot face pentru că nu există stare care să nege beatitudinea ce o reprezintă. Am ales să construiesc, iar asta nu înseamnă a trişa, ci e o luptă constantă pentru fericirea cu care mă laud de zile bune.

Şi aici nu e vorba de un ritual egoist, pentru că firul suportă scurtare, ci de maturizarea deciziilor, de o relaţionare ce nu desfiinţează echilibrul fiinţei. Într-un final mă simt dator cu o plecăciune străinei, pentru tot acest amalgam de timp din care ştie să zâmbească, fără să lovească cerul ca să plângă vulturi de foc ce ştiu nimicirea.  Acum ştiu că a te trăi e tot ce contează, iar asta nu se face în reprize, ci într-o permanentă lungire a secundelor (din clipa când ne-am scris, până-n clipa în care te voi re-întâlnit, înţelegând cu inima magia ce am trăit-o amândoi în vara asta), făcând răbdarea posibilă în prezentul ce-ţi continuă chipul pe retina inimii mele.