subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

fara diacritice. ca o paranteza

Posted by Vali Balcan on January 15, 2014

Te-as aduce mai aproape de sansa ce-o traiesc ca promisiune pentru clipa ce vine, mai aproape de gandul cu care innoptez belsugul de cuvinte ce te destrama de confuzia a fi-ului fundamental. Te-as aduce aproape si as uita sa te condamn de libertate, de invidia cu care nu-ti stiu momentul epifaniei, iertandu-mi iluzia de a te sti ca pe tatal nostru, acum cand orice miscare poate starni zambetul fericirii tale. Te-as aduce mai aproape, oricat de aproape de tample, de piept, de capatul infinit al inimii, de trezirea la realitate pe care o merit, pe care tu o stii necesara, pe care eu invat sa o reusesc. Te-as aduce mai aproape si ma tem. Undeva ma tem de clipa ce vine, de extazul de o clipa ce l-as putea trai ca miraj, ca o alta rascumparare ieftina. Te-as aduce mai aproape, acolo unde se intampla sa fiu om, iertat de pacatul cu care ma indeletnicesc, iertat de viciul ieftin cu care ma inving tot mai mult de reusita unei calatorii cu sens. Te-as aduce mai aproape si m-ai privi, m-ai priva de mister, de tot ce as putea sa nu-ti spun ca sunt, de nobila infatisare a unui om care simte. Te-as aduce mai aproape, acum, oricand, poate maine, iar tu iti vei deschide cuvintele pentru a intelege ca acolo nu e teorie, ci o realitate mai mare decat sensul cu care putem intelege facerea fericirii. Te-as aduce mai aproape, dar oare vei avea curajul de a nu clipi in fata unei inimi ce incearca?

o stare.

Posted by Vali Balcan on April 21, 2011

E pentru prima oară când nu simt emoţia unei sărbători, deşi termenul de sărbătoare e aproape eronat. Sunt departe şi înţeleg că diferenţa culturală îmi răpeşte din ambiţia trecutului. Oricum, e destul de ieftin să dau vina pe programul defectuos pe care îl trăiesc în nesomn sau în lucruri umane, ca o risipire de sensuri pe marea uitărilor.

Nu e vorba că aş uita cerul de dragul liniştii sufleteşti, nu e nici pe departe vorba că aş încurca istoria cu o banalizare a evenimentelor. Mă tulbură lipsa unei revelaţii sufleteşti, mă cutremură anorexia la care mă condamnă orice cuvânt inventat pentru a exprima nimicul. E o stare foarte banală, dar care nimereşte într-un timp greşit al vieţii mele. Se apropie ceva, doar că mi se pare tot mai străin modul de a sărbători ceva profund. Până la urmă transferul se face în prea multele pregătiri, uitând sensul obligatoriu al răscumpărării. Poate e normală această decădere în uitare şi apoi în nebăgare de seamă, însă ar fi teribil să credem că încă ştim să păstrăm viu un eveniment atât de important. E prima oară când nu simt emoţia unei sărbători, dar nu despre melancolie e vorba, ci despre conştientizare. Ştiu că nu e o sărbătoare, ci e momentul care a făcut posibilă existenţa mea.