subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

umbre în timp

Posted by Vali Balcan on September 2, 2011

Am renunţat să mai analizez felul în care oamenii se flatează singuri, înţelegând totul în nevoia de a nu cădea pradă îmbătrânirii prea devreme a sufletului. Se ridică teorii exagerate, se multiplică stări, se conservă valori eşuate, ca o fugă nesfârşită după supravieţuire. Nu e cazul să subestimez capacitatea oamenilor de a se regenera, dar care e măsura după care ne ghidăm? Care e preţul care trebuie plătit pentru o supra-vieţuire pertinentă? A deveni o persoană înseamnă a te întoarce asupra ta, înseamnă a săpa, în niciun caz nu înseamnă a pune alte măşti sociale de dragul unui bine imediat. Oricum, umanitatea îndeamnă la fals, extrapolând conceptul de fiinţă până-n abolirea celor mai frumoase cuvinte.

Poate asta înseamnă să te re-construieşti, să nimiceşti orice concept ce ar putea triumfa asupra conştiinţei binelui, dezechilibrându-ţi capacitatea de regenerare. În momentul în care eşti pus faţă-n-faţă cu damnare, calea cea mai uşoară este eschiva, dezvinovatirea şi pasarea responsabilităţii asupra unui alt ins capabil să o poarte. De aici începe declinul fiinţei. Conceptul biblic cere egalitate între tine şi aproapele tău, devenind imposibilă folosirea a două unităţi de măsură pentru eşec, asta dacă dorim să păstrăm sufletul viu. În momentul în care renunţăm la dreptate în detrimentul falsului (implicit păstrarea unei imagini limpide, dar în realitate perfide) se produce crevasa fiinţei. Din momentul acela ne pierdem chipul, devenind o formă fadă a inerţiei existenţei, reuşind să construim viaţa pe tipare luciferice, flatând până-n extaz fiinţa ce poartă masca morţii în rozul zâmbetului.

Trezirea la realitate pare imposibilă, în măsura în care ceea ce am devenit înseamnă involuţie, dar imposibilitate este constrânsă tocmai de orbirea noii fiinţe. Lumina îşi pierde nuanţa, universul devine abis, iar focul ce mişca fiinţa se lasă pradă îngheţului. De aici până la realizarea eşecului e cale de un ev, iar speranţa rămâne în unicul gram de umanitate rămas. Până la urmă e nevoie de un punct de sprijin dincolo de noi, o credinţă oarbă şi aruncarea cu ultimul gram de umanitate în braţele realităţii. Dacă ţi-ai pierdut umanitatea devii pradă pentru celor mai furioase abuzuri sentimentale, indiferent de mimica unei vieţi ce pare genială. Şi de acolo salvarea nu mai înseamnă nimic, nici măcar un concept al flatării că te iubeşte absolutul.

refuzul de a fi relevanţi. part. I

Posted by Vali Balcan on August 29, 2011

În urma unor discuţii lungi, prins între “relevanţa şi pierderea sensului”, îmi dau seama că generaţiile au nevoie de un punct de sprijin. Experienţele persoanale, înţelese ca definiţie imuabilă, sunt cele care adâncesc acest hău creat. Pe de o parte sunt cei neînţeleşi, dorind cu ardoare să rămână aşa, de o emotivitate exagerată, pradă unui colos al întâmplărilor, pasivi, uneori răzvrătiţi, ne-învăţabili, haotici, dar fără sens extatic. Pe de altă parte sunt cei care se consideră compleţi, viaţa nemaiavând nicio uimire pentru ei, deţinătorii trofeelor tuturor ştiinţelor, uneori călăi pentru orice alunecare de la normă, gravi, uşor melancolici, sarcastici până la disperare, incapabili să înţeleagă că fiecare generaţie are un tipar diferit, deşi esenţa este asemănătoare.

A pune faţă-n-faţă aceste generaţii necesită un gram de nebunie, dar când singura soluţie pentru salvare este aceasta, atunci se cere existenţa unei clase de mediatori. În faţa problemei nu se mai cade să ne purtăm pueril, fiind nevoie de o vindecare reală, nu de lupte seculare, adică se cere ca cele două generaţii să relationeze, să expună fiecare punctul de vedere, să existe respectul reciproc  în relaţionare, forţă pentru înţelegere (sănătate mentală) şi disponibilitate pentru acceptarea soluţiilor. În nicio ipostază adevărul nu aparţine doar unei instanţe, el fiind undeva la mijloc, necesitând colaborarea dintre generaţii pentru aflarea lui.

În multele cazuri, generaţia problematică este cea tânără, având nevoie de o îndrumare corectă în lumea aceasta generatoare de confuzii şi instabilităţi. Avem generaţia, avem problema, dar se cere soluţia. Nu mai e nevoie în niciun caz de aruncarea vinei de la o poartă la altă, pentru că e deja prea târziu pentru golurile egalităţii. Unii au datoria de a învăţa, ceilalţi au datoria de a se lăsa învăţaţi, cu dragoste, cu răbdare, cu pasiune. E foarte simplu să transferăm problema doar tinerei generaţii, ca apoi să existe blamare şi execuţia de rigoare. Da, e vorba de o confuzie generală la nivelul generaţiei, da, sunt unii care nu au nevoie de acel ritual al învăţării, dar de dragul celor puţin anapoda, se cer sacrificiile necesare. Se cere educaţia morală corectă, nu aberaţii irelevante, adică nu mai ţine de mult să aberam în neştire despre fantasme proprii. O generaţie educată corect şi o generaţie care educă corect, pot forma o societate care va funcţiona într-un mod sănătos. Da, cel mai simplu este să strângem din umeri, să arătăm cu degetul eşecul iremediabil, să damnăm, să blamăm generaţia de dinainte în diverse moduri, să fim încăpăţânaţi în nebunii proprii, să nu fim dispuşi pentru corectare. Probabil e simplu ca fiecare să-şi vadă de viaţă, dar asta ar dezechilibra climatul sănătos al societăţii. Rolul generaţiilor este de a colabora, de a învăţa împreună relevanţa şi sensul vieţii, dar asta presupune disponibilitate, minte deschisă şi o inimă blândă (că de călăi e plin infernul). Oricum, încă se cer oameni care să fie dispuşi să medieze conflictul dintre generaţii!