subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

guest post – Rânduri pe marginea “Nopţii” lui Elie Wiesel.

Posted by Vali Balcan on December 29, 2010

Spun că dogma providenţei e printre cele mai îndepărtate dogme de realitate. Ea înfăţişează ruptura categorică între ideal şi real.  Cum oare să adaptezi o aşa declaraţie de credinţă la straturille de morţi din secolul  XX? Cum oare să pui în gura acestor morţi această credinţă? Cât contrast, ce peisaj anacronic!

Este uman şi moral ca fiecare vorbitor ecclesial să-şi însoţească vorbirea despre providenţă cu o reflexivitate de fond. În rostirea fiecărui cuvânt, în tonul vorbitorului e necesar să existe  ingredientul unei ,,puneri pe gânduri prealabile”. Dacă mi se permite voi spune că fiecare cuvânt trebuie să fie plin de tăcere, acea tăcere a nedumerii umane, care ne certifică cel puţin că ne situăm în zona empatiei, nu neapărat a înţelegerii propriu-zise.

Nu e loc aici pentru ţinuta ţanţoşului, nu e loc pentru predicatorul impetuos. Vorbăreţul descurcăreţ, fluid, care se descurcă bine şi rezolvă problema cu iuţime, amalgamând o suită de argumente, şi care citează orecum ameninţător acele versete care construiesc dogma, acestuia, să i se lipească limba de cerul gurii până va înţelege dimensiunea tragicului în care iresponsabil se avântă. Nu e voie domnilor să fie puse soluţii facile şi urgente.

Ne trebuie oameni ai interogaţiei autentice, care să dea glas tuturor întrebărilor adiacente –  nimic nu trebuie uitat. Răspunsul predicării trebuie să ţină cont de toate amendamentele realităţii, de toate întrebările posibile. Numai că predicatorilor noştri le e frică de aşa ceva. Aceşti mici-burghezi în cele ale spiritului reacţionează canonic şi uşor ameninţător, anunţându-te cu un aer de mătuşă pisăloagă: ,,ia seama băiete, nu e bine cu tine.”  Oare nu putem învăţa a întreba, desigur cuviincios, poate chiar consternaţi şi mânioşi de atâta neînţeles? Pâna şi Hristos a întrebat urlând de durere: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Să formulam întrebarea: Doamne cum să te credem în problema providenţei după cele petrecute la Aushwitz?

Învaţă-ne să te întrebăm bine!

Andrei Marcovici

guest post – Interogaţie cu privire la Providenţă

Posted by Vali Balcan on December 22, 2010

O zicere din mistica evreiască  ne învaţă că omul se apropie de Dumnezeu mai mult prin întrebare sau prin întrebările pe care omul i le adresează lui Dumnezeu şi nu neapărat printr-un răspuns prompt şi decisisv primit din partea Divinităţii, iar tot de acolo învăţăm că trebuie să dobândim prin rugăciune acel a fi, care poate formula adevăratele întrebări. În treacăt remarcăm un fapt uimitor: ni se propune interogaţia ca drum taboric. Revenind, oare care e domeniul care a suscitat cele mai multe întrebări cu direcţie transcendentală daca nu providenţa?

Oare nu cumva trebuie să ne revizuim modul de interogaţie despre providenţă? Cine oare poate găsi formula întrebării revelatoare? Până şi Psalmul 73 patinează în acelaşi mod de interogaţie, comun, şi nu are decât performanţa de a fi o întrebare numitor comun pentru umanitate: Cum se face că omul rău prosperă? Răspunsul nu este arătat, este ascuns în subiectivitatea autorului surprins de prezenţa copleşitoare din Templu. Cine ştie, poate nici nu e un răspuns acolo ci mai degrabă o şi mai mare întrebare pe care de data aceasta Dumnezeu o adresează omului, precum e în Iov.

Revenind la prima idee, oare vom putea să formulăm bine întrebarea? Drept este că adevăratele întrebări conţin în ele nu numai în mod intrinsec răspunsul, ci ele operează o deschidere spre şi un mai mare necunoscut care aşteaptă şi el să fie prins în interogaţie, adică să se formuleze şi despre el o întrebare, şi iată-ne puşi pe drumul interogaţiei.

Revin obsesiv la întrebarea despre providenţă, oare cum ar trebuie s-o formulăm pentru ca să ne situăm în vecinătatea răspunsului?

Învată-ne Doamne să ştim a te întreba.

Andrei Marcovici