subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

un proiect al răbdării

Posted by Vali Balcan on June 5, 2011

Ar fi trebuit să mă ridic şi să plec, mulţumindu-mă doar cu acele minute de muzică, să plec departe de tortura unor cuvinte greşit aranjate. Ar fi trebuit să îmi astup auzul cu gânduri de vară, dar am făcut linişte, nu pentru cuvinte ci pentru rămânere. Am rămas pradă timpului, supus oarecum răbdării, încercându-mi nervii la maxim. Minute întregi păreau eternitate, vocea îşi pierdea culoarea, auzul revenea doar la fraze ce păreau final. Nu ştiu cât a durat tot exerciţiul, nu ştiu de ce a trebuit apoi să mai rămân pentru o vreme prins între zâmbete frumos machiate. (O discuţie între înţelegere şi acceptarea psihologică, uşor limitată de zâmbete şi cuvinte străine).

A urmat acelaşi şir de întrebări despre România, întoarcerea acasă, stabilirea în alte meleaguri, satisfacţie materială şi intelectuală, dor şi alte frământări ce par metafizice. Într-un final a trebuit să explic ce-mi lipseşte, de ce socialul are rol fundamental, de ce psihologia se practică pe limba ta, de ce a funcţionat orice idee în contextul acela revoluţionar al tinereţii. Părea că discuţia se repetă, acelaşi interes, aceeaşi comoditate în răspuns, doar că de data asta nu mai era timp de bun simţ exagerat. Am spus o idee, idee ce o împărtăşeam cu Cristi de mult timp, i-am spus pe nume ca şi melancolie, dar s-a întâmplat ca şi ideal în mintea celuilalt. Într-un fel discuţia s-a schimbat. Ceva a prins viaţă, o credinţă pe care încă nu o înţeleg deplin, dar pe care am trăit-o mult timp acasă. Aici totul se mişcă în alt ritm, însă ideile nu pot fi greşite şi e de datoria noastră să găsim echilibrul necesar funcţionării. A urmat un telefon şi o discuţie în detaliu. Într-un fel am prins viaţă, zâmbind năucit de cele întâmplate, reuşind apoi să trasez cu Cristi ideea fundamentală în liniile libertăţii. Apoi a urmat un alt telefon care punea la bătaie toate resursele necesare existenţei proiectului, reuşind astfel să mă convingă că dincolo de idealul drăguţ, oamenii ăştia cred pur şi simplu în doi străini (visători?).

Se întâmplă rar, dar uneori discuţiile plictisitoare aduc ceva bun, convingându-mă să-mi ascult mintea atunci când vorbeşte răspicat rămânerea. Acum o săptămâna, eu şi Cristi aveam idei, iar acum avem un proiect în desfăşurare. Într-o zi o să vă invităm la o cafea bună şi la o piesă de teatru, deşi fiecare seară va avea poemul ei favorit, ca muzică sau exerciţiu literar. Până una-alta am anulat plictisul câtorva minute de viaţă pentru un exerciţiu ce s-a transformat într-o oportunitate unică. (însă rămâne de datoria lui Cristi să vă explice în detaliu proiectul, aici)