subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

guest post: procesul dezvoltării personale.

Posted by Vali Balcan on December 2, 2011

Am tot eșuat, încercând să scriu despre beneficiile dezvoltării personale a copilului, despre modul în care un trainer educativ poate influența în mod pozitiv cursul pe care-l urmează tot acest proces de făurire a personalității copilului, în toate aspectele sale. Textul curgea, însă îmi părea că o piesă esențială lipsește. Mi-am dat seama apoi că singurul beneficiar nu este copilul, ci însuși trainerul educativ. Încercam să mă axez atât de mult pe ceea ce doresc să ofer, încât am uitat cât de multe primesc!

Să lucrezi cu copiii este o oportunitate ce te îndeamnă la a privi sincer în sufletul tău, pentru a te analiza într-un mod corect și cât se poate de pertinent. Responsabilitatea pe care o ai în momentul în care interacționezi cu cei mici nu trebuie tratată cu superficialitate. Orice gest anapoda, orice decizie pe care o iei în cadrul sesiunilor, își lasă amprenta asupra modului în care personalitatea copilului din fața ta se construiește.

În tot acest timp mi-am reamintit ce înseamnă să te poți bucura oricând de lucrurile mărunte, am învățat răbdarea și perseverența, și am realizat că nimic nu trebuie să ne apară ca fiind imposibil atunci când dăm dovadă de disponibilitate, afecțiune și acceptare necondiționată.

Cel mai mare dar al acestei profesii este momentul în care culegi roadele, în care poți constata că progresele n-au refuzat să apară. Realizezi astfel, că momentul în care te dăruiești, în care te implici cu drag în procesul devenirii copiilor cu care lucrezi, te construiești și pe tine.

Consider că înainte de a dori să vezi rezultate, să poți enumera beneficii, este necesar să fii conștient de modul în care te influențează pe tine ceea ce faci, de persoana care devii treptat. O analiză sinceră asupra propriei personalități este mai mult decât necesară. Dacă nu ajungi să te cunoști suficient pe tine nu vei putea reuși să fii un pilon de susținere în tot acest proces anevoios al dezvoltării personale, ci doar un alt pion care n-a lăsat nimic important în urma sa.

Ingrid Tudoran

timpul. străinei.

Posted by Vali Balcan on August 4, 2011

M-am obişnuit să îmi trasez viaţa în evenimente, să pun un punct ca sens exatatic, apoi să întind o aţă pe care să o scurtez cât mai repede cu putinţă. Nu e ca şi cum ar fi ceva anapoda, mai ales când destinaţia înseamnă fericire, însă mă tem că e foarte uşor să pierd prezentul, de parcă valoarea lui ar fi infimă. De o vreme trăiesc libertatea într-o nouă imagine, implorând parcă secundele să devină scrum, apropiind dorinţa de împlinire. Însă nu pot nega farmecul întâmplărilor până atunci, nu pot umili nopţile şi dimineţile celor mai frumoase scrieri, nu pot amăgi fiinţa că nu e frumos acest dor ce doare, iar aici nu vorbim de un masochism necesar. De fapt procesul acesta a creat credinţa, rolul acestui timp a fost definitoriu, demonstrând că nimic nu poate clătina cuvântul scris ca şi promisiune.

Da, este destul de dificilă aşteptarea, chiar dacă sunt zile în care totul pare comod, însă oricât de frumos se arată capătul drumului, nu pot ignora călătoria care nu neagă nicio secundă rolul celuilalt. Începusem să mă obişnuiesc cu anii împărţiţi în câteva întâlniri, trăind parcă doar pentru acele clipe, dorind somn şi spulberarea lunilor, dar odată cu asta ar fi însemnat să ignor definiţia străinei, să uit să o caut, să o scriu, să o înţeleg. Ea nu e doar capătul drumului, ci drumul ca şi proces ce ne formează, ajungând într-un final în ziua în care lumea se va schimba la faţă. Nu pot trăi doar în reprize, deşi mi-ar fi comod un somn cât patru anotimpuri, nu o pot face pentru că nu există stare care să nege beatitudinea ce o reprezintă. Am ales să construiesc, iar asta nu înseamnă a trişa, ci e o luptă constantă pentru fericirea cu care mă laud de zile bune.

Şi aici nu e vorba de un ritual egoist, pentru că firul suportă scurtare, ci de maturizarea deciziilor, de o relaţionare ce nu desfiinţează echilibrul fiinţei. Într-un final mă simt dator cu o plecăciune străinei, pentru tot acest amalgam de timp din care ştie să zâmbească, fără să lovească cerul ca să plângă vulturi de foc ce ştiu nimicirea.  Acum ştiu că a te trăi e tot ce contează, iar asta nu se face în reprize, ci într-o permanentă lungire a secundelor (din clipa când ne-am scris, până-n clipa în care te voi re-întâlnit, înţelegând cu inima magia ce am trăit-o amândoi în vara asta), făcând răbdarea posibilă în prezentul ce-ţi continuă chipul pe retina inimii mele.

procesul devenirii

Posted by Vali Balcan on May 16, 2011

Exact cu virgula aia se termină tot punctul, lăcrimând condiţii pentru sfârşit. Nu are legătură cu vremurile despre care se scriu poveşti, poate nici cu atomii ce fac posibil mersul efemer al exploziilor. Era amiază şi doar atât conta. O lentoare potrivită pe canicula aia şi nevoia de răcoarea casei, între pereţi închişi în culoare şi jaluzele trase pe lumină. O cană cu apa rece în cuburi de gheaţă, o carte ruptă la coperţi, două voci străine şi nicio diferenţă între stări. Exact pe virgula aia s-au terminat ploaia şi căldura, exact pe copacii ăia nu şi-au mai făcut cuib păsările, indiferent de bronzul cuvintelor şi lumina ochilor credinţei.

E vremea pustiului de la amiază spre convins mâine, cu vara tuturor semnelor ce prevestesc curiozitatea, neştiinţa şi ne-teama tuturor dezmierdării sufleteşti. Se întind zmeie din mâinile copilăriei, în culori tot mai apuse, invizibile de pe pământul suspendat de o sfoară infinită. Nici basm, nici condiţie de viaţă, nici de moarte sau de ne-stare între geamuri ridicate şi aerul ce nu ştie piedici.

Se prea poate să fie ziua tuturor întâmplărilor, nu de amintiri şi jurnal al fericirii, poate nici de revărsarea vieţii pe retină, ci de acum-ul tuturor nădejdilor. Preafericita vară nu se întâmplă atunci, ci rolul ei e acum, nu ca expresie literară în ochi modigliani`, ci ca puls pe inima unicei existenţe. Era doar o fugă tenebră de tot sinele indulgenţei, lăsând în urmă doar scrierea ultimului punct ne-plâns. Apoi s-a limitat timpul într-o re-scriere, respirând marea cu toate corăbiile venirii acasă, pe norii singurei ne-căderi. Oricum, a spune cuvinte mari nu e tot una cu a deveni virgula schimbării la faţă, din chipul pământului în toată beatitudinea fericirii (însă diferenţa se simte pe inimă).