subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

dimineaţa ultimei primăveri. străinei

Posted by Vali Balcan on May 31, 2011

E timpul ultimei primăveri. Nu se sfârşeşte existenţa, nu se opreşte forma nici mersul încet al revelaţiei. E doar cădere în ritualul fericirii, o stare deloc anapoda, un şir întreg de geneze ale timpului. Am cunoscut primăvara pe inima logicii, în milioane de litere, sub dorite scrieri, indiferent de starea de spirit a oraşului alb. O cunoaştere ce nu se consumă aici, reluând chemarea străinei indiferent de vântul nordic ce poartă corăbii spre nicăieri. E nicăieriul găsirii din primăvară, spre amiaza zilelor tale, repetându-mi aceeaşi poezie la infinit. E poezia necuprinsului tău, cu introducerea ce nu ştia decât plumb, reuşind totuşi să convingă tâmpla de aripi fluturând a dor.

E ultima primăvară pentru că acolo s-a întâmplat să cred. Timpul trecea mofturos, scrisul devenea confuz, paşii tăi rar se opreau, şchiopătând pe final a ploaie de mai, indiferent de copilăria ce-ţi motiva căderea. Suntem suflete tinere, chiar raţionalizând conceptul ultimei fărâme de speranţă, dar niciodată negând stările ce ne-au făcut posibili.

Te scriu pe stările mele, păstrând doar pentru tine infinitul călătoriei, reuşind uneori să îndur textul de zâmbet, uşor ameţind imaginea ta perfectă. E o zi de ultimă primăvară, însă fiecare moment apropie timpul cu emoţia revederii, trecând astfel în anotimpul tău. Acolo se poartă viul ochilor tăi, ca un mister ce nu-şi cunoaşte înfrângerea, chiar dacă frumuseţea lor opreşte timpul pentru toate emoţiile ce se înţeleg pe inimă, nu pe cuvânt.

unui alt personaj.

Posted by Vali Balcan on March 16, 2011

nu vă scriu în cuvinte complicate pentru că nu e nevoie să vă impresionez. oricum aţi citi în ele o încercare fardată de a părea altceva. priviţi atunci la sinceritatea asta debordantă şi găsiţi în ea pretextul scrierilor. nu vă temeţi pentru că nu rănesc acele cuţite, sunt acolo pentru a speria orbirea atunci când pipăie pereţii sufletului. vă scriu exact aşa cum am găsit de cuviinţă să o fac.

nu s-a mişcat nimic din suflet la poezia aia, deşi aşa mi-aţi promis, deşi vorbeaţi fluent în psalmi mereu blocaţi în al 13-lea ceas. m-am ridicat de mai multe ori şi am schimbat scaunul, apoi masa, apoi lumina, steaua nordului, soarele, anotimpurile, ba chiar l-am inventat şi pe al 5-lea fără să o trezesc şi pe ea din somn. nu s-a mişcat nimic din suflet şi mă tem că m-aţi minţit. oare totul a fost doar o simplă stare pentru d-voastră?

aţi spus să scriu fără verbe, oprind motricitatea în stadiul creaţiei, de fapt înainte de stadiul creaţiei când totul era gol şi pustiu, fără o mişcare ce mi-ar trăda textul. da, totul gol şi pustiu, ca atunci când nu mai găseşti bancă pe care ar trebui să te aşezi şi să speri în ceva. în cineva.

am promis să nu vă scriu în cuvinte belicoase, ca apoi să găsesc o formă de umor într-un film bun. dar nici aşa nu s-a mişcat sufletul, cum nici poezia şi nici arta nu au reuşit să mai repare ceva. dacă ar fi fost alt text de-al d-voastră aţi fi fost taumaturgul acelor seri în care golul era tot ce ştiam să vă arăt. dar unde se află graniţa dintre realitate şi orice personaj aţi vrea să fiu? de fapt, ce personaj sunt acum? știu că mă lupt cu sminteala, ca Iona lui Sorescu, dar m-aţi convins că veţi mişca într-un final sufletul, de aia am şi renunţat să vă mai scriu în cuvinte perfecte. oricum aţi fi înţeles că între ele şi mine e doar o legătură vitregă, pierzându-se astfel substanţa verbului a deveni.

să presupune că mai încerc odată să nu vă scriu în cuvinte şi că apoi voi reciti iarăşi poezia aia care va mişcă sufletul.

dar dacă va fi din nou pustiu asta va însemna că sunt doar un personaj ratat din cărţile pe care le scrieţi?