subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

insomnii

Posted by Vali Balcan on April 27, 2015

Noaptea, revelatie tacuta, cu umarul scurtat de aripi, prada dorintei de a ma recunoaste, timpul ma impinge in agonie, iar insomniile mele incep sa infloreasca pe masa de scris cu cearcane rosii imprejur. In camera goala, aerul bate pasarea asteptarii, invadand trupul in parfumul efemer al nadejdii de a te intelege. As incerca sa-ti cunosc umarul febril, mana ce inventeaza linii intinse impotriva noptii, tristetea pe care tu o porti la gat ca pe o esarfa sidefie, ca pe un poem antidot. As incerca, dar fiecare vers pare o treapta spre esafod, in tine vibrand ghilotina separarii de cuvinte in conjunctii concrete, in litere verzirosii ce se lipsesc de forma buzelor tale intr-o discromatie perfecta, intelegand doar tablou total, doar prezent continuu si tot ce simt acum este nevoia de a-mi izbi cu sete tampla de extaz. Cerul nu va pleca nicaieri peste noapte, invatand tacerea timpului grabit, orelor prea lente, minutelor prea scurte, secundelor acum, aici, disperate de sensul ce-l dau unghiilor de carne, trupului de cremene. In tine aripa este frageda, mainile-mi par smulse din pamant, acoperite cu piele si rani, maini ce lovesc mangaindu-te, cautand fara sfarsit un punct de sprijin in fatidica epifanie dezgolita de har, inventata ca nevoie pentru a scurta concertul funest al invidiei de a ma reusi. In fiecare poet se afla o ghilotina, in fiecare imbratisare spatiul devine o camera goala, zavorata de lumina ce-o apune doar soarele ochilor inchisi.

în fața unei pagini goale

Posted by Vali Balcan on April 5, 2011

În faţa unei pagini goale o metaforă nu ştie să răsune definitiv, un sâmbure de adevăr tresare ca prins de şacali. În faţa unei pagini goale numele nu căpătă o formă candidă, ci se îndoaie sub rugăciunea sinceră, ca două buze ce sărută icoana unui sfânt oarecare. O pagină goală care aşteaptă cuvintele aşa cum aştept eu orice stare de bine. Nu sunt suficiente peniţa şi tuşul, nici măcar forma aia blândă de expunere, ci cuvântul. În faţa unei pagini goale doar cuvântul poate transgresa realismul, cu o formă lucidă prinsă de existenţa ta, dar nu ca formă de sine stătătoare, ci într-o credinţă în care spui cuvintelor doar forma scurtă. Până la urmă nu pagina e goală, ci starea ce înlătură toate celelalte culori, poate de teama unei alte scrieri ce ar împrăştia dezavantajul şi ignoranţa sau poate doar un sentiment ce doare.

În faţă unei pagini goale se află destinul, iar Kafka crede că doar poetul mai poate salva ceva, numindu-l “un telegraf viu între Dumnezei şi om”. Probabil e poezia care poate fi ignorată sau poate fi trecută în filtrul neînţelegerii, însă trebuie să ai suflet ca să găseşti linia clară dintre afazie şi cursivitate. Nu-i nimic, e doar o pagină goală fără o scriere de natură extatică, însă e viaţa ta! Acum te poţi revolta! Trebuie să te revolti altfel rişti monotonia unui jalnic rai, dar între iluzie şi deziluzie nu e muzică, e doar o sete adâncă de cuvânt. E viaţă, iar atunci când oamenii îşi imaginează scrisul ca pe Dumnezeu îl văd fulger, războinic, stăpân, dar când Dumnezeu se adresează oamenilor le spală picioarele. Probabil e o diferenţă prea mare de limbaj, dar nu despre mesaj e vorba, ci despre scrierea în sine. Şi nu e vorba că la început a fost cuvântul, ci e vorba despre valoarea cuvântului în tine, indiferent de început.

În faţa unei pagini goale eu am doar un nume. Nu are culoarea frângerii sau a determinismului iluzoriu, ci are o conotaţie anapoda fiecărui eveniment ce ascede matematic. Uneori e doar viu, alteori e imposibil de definit. Freud ar spune că e o crevasă între abisul copilăriei şi foamea tinereţii, însă nu e vorba despre o revărsare de inepţii, pentru că numele acela e adevărul dincolo de magie!