subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

de veghe-n povestea copilăriei tale

Posted by Vali Balcan on January 29, 2012

V-am mai povestit despre momente în care lumea capătă un alt sens, fără un curs instinctiv al naturii, ci inventat de o copilărie ce-ți tresaltă inima. Acest farmec este transpus într-o copilă cu părul bălai, cu litere pline de farmec, cu zâmbet cât patru anotimpuri, cu acel glas ce învinge orice nepăsare sufletească, cu obraji de un roșu pletoric, strigând fericirea la fiecare pas ce-l poartă în acel joc al inocenței. Anabelle, că despre ea este vorba, a reușit de fiecare dată să-mi învingă stările de amorțeală, tipice nordului, răsturnând plimbările în cele mai frumoase povești. Trecând totul prin filtrul sincerității, iertând orice soare topitor de zăpadă, clădind lumina pe umbra mâinii dusă la ochi, fiecare întâlnire cu ea se transformă într-o nouă mirare. Uneori se încruntă sfidător, ca apoi să-ți prindă mâna și să-ți ceară o plimbare, un vals pe care nu poți să-l conduci, renunțând la orice maturitate de dragul copilăriei care nu știe să-ți înșele statura.

În alte zile ridică receptorul și-i spune mamei că-l sună pe Vali, deși el e departe, într-un alt fel de vals, cu Ingrid. Se prea poate să nu înțelegi nimic din avalanșa ei verbală, din sfiala cu care-ți șoptește o fugă în povestea copilăriei ei. Nu poți să nu cazi în genunci și să-i fii servitor, nu poți să-i refuzi aplauzele vrednice de o prințesă, eșuând de fiecare dată în a-i fi prinț, dar sperând la un dans fără greșeală. Apoi râde și-ți lovește ușor de tot obrajii cu palmele, arătându-ți că i-ai intrat în grații și că astfel îi poți săruta fruntea. Într-un final se așează lângă tine pe canapea și-și sprijină capul de umărul tău, adormind. Nu îndrăznești să te miști, să respiri. Rămâi acolo și admiri frumusețea transpusă în chipul ei și nu poți să nu fii fascinat! Apoi mintea îmi fuge prin timp, oprindu-se în clipă în care o Anabelle îmi va spune tată, devenind astfel magia creației noastre.

visul. străinei

Posted by Vali Balcan on June 29, 2011

un ţipăt rece de pescăruş sparge somnul. perdelele sunt trase, aprinzând bezna. vântul reuşeşte să adâncească misterul, traversând camera prind geamul acela uitat deschis. pe jos cărţile zac deschise, rămase acolo de noaptea trecută, în imposibilitatea lor de a explica ceva, măcar liniştea, măcar somnul violent al nepăsării. e ziuă, cel puţin aşa arată ceasul, sau poate ziuă era ieri când se înţelegea ceva din soare, din expresiile chipului acela. alt ţipat ascuţit taie liniştea. pe perete stă agăţat un tablou, dezechilibrat de forme, uitat de pictor în neant. nici culorile camerei nu spun nimic, de parcă s-ar pierde în neştiinţă, de parcă se trăia altă reverie, un fel de cădere în afazie.

alt ţipăt urmat de spaima altui tunet. probabil plouă, probabil e capătul vremii, însă nimic nu reuşea să încline camera pentru deşteptare. nu era frig, dar gândul la iarnă transformă totul în alb. un glas pare că strigă un nume, o stare, o epopee de gânduri. câţiva paşi aleargă pe o scară spre cer, revenind la fiecare câteva respiraţii din nou pe pleoape. pare infinită călătoria asta, alergare departe, dar revenind mereu în strigăt. recunosc paşii, recunosc bezna şi chipul acela abătut. într-un fel se trezeşte inima, bătând conştientă binele suprem. ţipătul pare să înceteze, doar vântul păstrând pe aripi căldură ploilor de vară, asemeni tuturor scrisorilor.

deschid ochii. sute de foi umplu camera de aceeaşi caligrafie. seamna foarte mult cu eşecul literaturii, lipsind ordonarea şi numerotarea paginilor. aş bănui că e viaţa ta, însă sunt prea puţine foi ca să fie veşnicie, ca să fii tu. mă ridic, deşteptat de curiozitate. pe fiecare perete stau atârnate alte sute de foi, alte zeci de scrieri la fel de neordonate. acum sunt sigur că e haosul nostru, că de undeva s-a început povestea, poate cu o seară înainte de căderea în ritual.

un ţipat închide fereastra, deşi pare mai mult a zâmbet, a epifanie. acum nu mai tresar, înţelegând pentru prima oară prezenţa ta, liniştea desăvârşirii. las foile în tăcere, tabloul în nepăsare, ţipătul în aţipire. e deja amiază, iar timpul se înţelege pe numele tău, apropiind infinitul de întâmplare. e întâmplarea fiinţei tale, acel iv al perfecţiunii, ca atunci când mi-ai scris prima oară.

străinei, ca o completare de stări.

Posted by Vali Balcan on April 15, 2011

Poate m-am obişnuit să fie seară când te scriu, poate iarnă, poate niciun anotimp prea fericit. Îmi amintesc de prima întâlnire cu tine, deşi e destul de confuză această prima, dar linia era între polii opuşi rămânerii. Erai grăbită, păşind destul de calmă treptele ce-ţi furau chipul către linişte. Era o scară, o infinitate într-o clipă. Aş fi vrut să te întorci şi să rămâi o clipă acolo. Să confunzi strigarea cu înţelegerea unei fraze străine, să înţelegi numele dincolo de o atitudine ce răpeşte gândul din renunţare.

Nu ştiu de ce nu m-am clintit, nu ştiu de ce nu am găsit o logică vie în fuga către ideal, căutând parcă starea în care să mă pierd fără un nord. Poate era devreme, poate zorile nu se terminaseră, însă în urma ta gândurile luau forma unei tristeţi apăsătoare. Nici nu ştiu care se grăbea să existe, nici măcar nu ştiam că atunci s-a sfârşit singurătatea unui gol fără definiţie. Purtam în suflet doliul cuvintelor, dar nu erau nici ele suficiente. Am strigat cu voce joasă numele tău, o singură data. Un gând a tresărit, dar te-a urmat solidar, amăgindu-ţi auzul cu aceleaşi frangeri de text ce nu ştiau trezirea. E posibil să fie o închipuire strigarea asta, dar nu cred că se pot amesteca atât de crunt realităţile. Apoi am plecat, uitând că există şi alte vieţi de înţeles, vorbind fluent despre aminitiri pe străzile acelea murdare de ploi. Era aproape convingătoare stare, uitând despre tine şi nevoia unei revelaţii cu sens.

M-am întors pe partea cealaltă e oraşului, poposind într-o tavernă. Era un absurd încântător în muzici. Niciuna nu cânta neînţelesul unei ameţitoare idei ce-mi spărgea infinitul de cremene în care meditam. Nu era neapărat euforia sau fantezia unei fărâme de idei, însă ştiu că te visam compulsiv, ca o stare a regenerării mentale. Apoi mi-ai scris cuvinte ce-mi debalansau toate idealurile, rănind de moarte o logică prea posesivă pentru timpul acesta. Am convins apoi stările că sentimentul e doar o frângere anapoda de impulsuri ce făceau matematica vrednică de execuţie, însă era necesar acel blocaj pentru libertate. Iar eu eram liber, însă tu nicidecum o convulsie a fericirii mele.

Apoi au urmat zile şi multe imagini vrednice de cuvinte, însă într-un fel e doar o enigmă pentru o vară ce nu-mi este nicidecum timp, ci dorinţă imposibil de stăpânit. Şi era vară, iar tu stăteai în bătaia vântului chemându-mă aproape, indiferent de furtună unei zile care nu se număra matematic, ci sentimental.