subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

unui alt personaj. III

Posted by Vali Balcan on July 8, 2011

am lăsat timpul să se aştearnă între noi, fiecare trăind în linişte acele cuvinte ce au pus în balanţă divinitatea. căutam să înţeleg rostul scrierii şi credinţa ce nu ştia refuz. era destul de convenabil să păstrăm bunul simţ ca echilibru, însă frământările acelea nu aveau o limită anume, implorând creaţia să mai nască pentru o ultimă oară focul umanităţii. însă era doar tăcere, o largă tăcere între fiecare schimb de cuvinte, amuţind parcă în aşteptarea unei minuni, a unui rug aprins ce avea să impresioneze cât pentru toate zilele. știu că nu era vorba de credinţa sfâşierii, dar am ales să păşesc cu sufletul desculţ în intimul genezei.

nu voi încerca o explicaţie pentru acele momente de libertate, însă aş vrea să ştiţi că nu poezia mi-a ţinut lumina vie, ci rostul unei călătorii ce nu se poate înţelege decât de acolo, din inima unui perfect rai. a trebuit să îndur timpul fără lacrimi, a trebuit să vorbesc şi să tac într-un mod total nou, provocând răbdarea să nască serafimul ce ştia toţi coclaurii noului iv.

într-un final a trebuit să accept că rostul cuvântului e să devină faptă, apoi fapta să devină închinare, închinarea să devină viaţă, iar viaţa să nu uite cuvântul scris în ne-uitare. a fost convenabil să trăiesc credinţa cu zâmbetul pe ceruri, împărţind la infinit perfecţiunea.

am lăsat timpul să ne despartă, dragul meu, dar asta ca să pot înţelege rolul ce-l am în conversaţia divinităţii. am prins doar câteva cuvinte, restul păstrând în ele o taină ce nu o ştiu pricepe acum, însă acele puţine cuvinte au devenit rostul ultimelor zile din nord. am găsit în ele ambrozia fiinţei, rostul şi destinul credinţei într-un concept, limita şi infinitul libertăţii, sărutul porţilor de rai şi mersul pe ape, creaţie şi rolul meu în exilul oraşului alb, toate acestea fiind cuprinse într-un singur cuvânt, într-un singur nume, pe care deja-l ştii.

zâmbet de gheață

Posted by Vali Balcan on January 6, 2011

Aproape de casă, la doar cațiva pași grăbiți, se întinde o mare de ape cu un modest port. Vara mergeam să văd bărcile cum părăsesc portul, să privesc răsăritul, să citesc sau pur și simplu să ascult unduirea apelor. De multe ori eram singur, ca apusul acesta încântător de nord. Pe atunci apele adunau căldura și o risipeau spre orașul înțepenit de basme. Un oraș alb cu un port superb.

Acum marea este înghețată, cuprinsă de albul zăpezii și teribilul ger. Vara îmi imaginam mersul pe ape, cu pași mărunți, înfricoșați de instabilitate. Era doar o emoție a ceva ce nu se putea împlini într-o viață de om. Acum pășesc plin de curaj pe gheața solidă ce a cuprins apele. Trișez mersul pe ape și știu că nu despre asta e vorba în poveste, însă uneori credința bobului de muștar poate fi atribuită și acestei noi pături de gheață. Cumva sunt primii pași către adâncul peste care a pășit Petru. La el a fost și nebunia momentului, însă rațiunea îmi întinde idealul spre metaforă. O iau ca atare și consider mersul pe ape o provocare intelectuală, căzând apoi pradă credinței și împlinirii ei.

Oricum, de undeva tot începe înghețul acesta care aduce mai aproape credința. Poate așa începe de fapt mersul pe ape, poate chiar asta ne așteaptă într-adevar dincolo de teorie.

În final vara va birui, iar urmele pașilor vor rămâne veșnic în unduirea apelor, acum libere de gheață și uman.

Poate doar atunci vom ști credința, pe cuvintele Lui.