subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

numele tău. (scurt gând teluric)

Posted by Vali Balcan on March 8, 2012

Va veni o vreme în care ți se va spune pe nume, mișcând în tine atomul emoțiilor, iar atunci va fi pentru prima oară când vei înțelege tot farmecul acestei zile. Acum te temi să nu stirbesti secunda ce înalță zmeie pe cer, împărțind astfel inimile între merit și egoism. Prea multe erori în calcul, infinite vorbe fără rost, puerile invenții de flori, părând totul o insurecție scăpată de sub control. Știu că în inima ta înțelegi logica evenimentelor și că nu abuzezi de reacția societății ca să-ți crucifici edulcorate stări necesare.

Într-o seară ți-am împărtășit gândul acela al creației, părând că nu ascundem niciun număr de viață, de noi. Nu era Martie, dar de acolo am pornit într-o călătorie din care nu aveam să mă mai întorc, oricum nu același. Era idealul schimbării la față, transformând destinul în sincretism. Am decis să călătoresc cu tine, dar nu ca moft poetic, ci ca singura formă de adevăr, gata să învingă plumbul iertării de sine. Și atunci ți-am spus pe nume, ți-am spus că doar tu poți purta acel nume, și că astfel te-nchid din inimă în sufletul meu.

străinei, ca o completare de stări.

Posted by Vali Balcan on April 15, 2011

Poate m-am obişnuit să fie seară când te scriu, poate iarnă, poate niciun anotimp prea fericit. Îmi amintesc de prima întâlnire cu tine, deşi e destul de confuză această prima, dar linia era între polii opuşi rămânerii. Erai grăbită, păşind destul de calmă treptele ce-ţi furau chipul către linişte. Era o scară, o infinitate într-o clipă. Aş fi vrut să te întorci şi să rămâi o clipă acolo. Să confunzi strigarea cu înţelegerea unei fraze străine, să înţelegi numele dincolo de o atitudine ce răpeşte gândul din renunţare.

Nu ştiu de ce nu m-am clintit, nu ştiu de ce nu am găsit o logică vie în fuga către ideal, căutând parcă starea în care să mă pierd fără un nord. Poate era devreme, poate zorile nu se terminaseră, însă în urma ta gândurile luau forma unei tristeţi apăsătoare. Nici nu ştiu care se grăbea să existe, nici măcar nu ştiam că atunci s-a sfârşit singurătatea unui gol fără definiţie. Purtam în suflet doliul cuvintelor, dar nu erau nici ele suficiente. Am strigat cu voce joasă numele tău, o singură data. Un gând a tresărit, dar te-a urmat solidar, amăgindu-ţi auzul cu aceleaşi frangeri de text ce nu ştiau trezirea. E posibil să fie o închipuire strigarea asta, dar nu cred că se pot amesteca atât de crunt realităţile. Apoi am plecat, uitând că există şi alte vieţi de înţeles, vorbind fluent despre aminitiri pe străzile acelea murdare de ploi. Era aproape convingătoare stare, uitând despre tine şi nevoia unei revelaţii cu sens.

M-am întors pe partea cealaltă e oraşului, poposind într-o tavernă. Era un absurd încântător în muzici. Niciuna nu cânta neînţelesul unei ameţitoare idei ce-mi spărgea infinitul de cremene în care meditam. Nu era neapărat euforia sau fantezia unei fărâme de idei, însă ştiu că te visam compulsiv, ca o stare a regenerării mentale. Apoi mi-ai scris cuvinte ce-mi debalansau toate idealurile, rănind de moarte o logică prea posesivă pentru timpul acesta. Am convins apoi stările că sentimentul e doar o frângere anapoda de impulsuri ce făceau matematica vrednică de execuţie, însă era necesar acel blocaj pentru libertate. Iar eu eram liber, însă tu nicidecum o convulsie a fericirii mele.

Apoi au urmat zile şi multe imagini vrednice de cuvinte, însă într-un fel e doar o enigmă pentru o vară ce nu-mi este nicidecum timp, ci dorinţă imposibil de stăpânit. Şi era vară, iar tu stăteai în bătaia vântului chemându-mă aproape, indiferent de furtună unei zile care nu se număra matematic, ci sentimental.

în fața unei pagini goale

Posted by Vali Balcan on April 5, 2011

În faţa unei pagini goale o metaforă nu ştie să răsune definitiv, un sâmbure de adevăr tresare ca prins de şacali. În faţa unei pagini goale numele nu căpătă o formă candidă, ci se îndoaie sub rugăciunea sinceră, ca două buze ce sărută icoana unui sfânt oarecare. O pagină goală care aşteaptă cuvintele aşa cum aştept eu orice stare de bine. Nu sunt suficiente peniţa şi tuşul, nici măcar forma aia blândă de expunere, ci cuvântul. În faţa unei pagini goale doar cuvântul poate transgresa realismul, cu o formă lucidă prinsă de existenţa ta, dar nu ca formă de sine stătătoare, ci într-o credinţă în care spui cuvintelor doar forma scurtă. Până la urmă nu pagina e goală, ci starea ce înlătură toate celelalte culori, poate de teama unei alte scrieri ce ar împrăştia dezavantajul şi ignoranţa sau poate doar un sentiment ce doare.

În faţă unei pagini goale se află destinul, iar Kafka crede că doar poetul mai poate salva ceva, numindu-l “un telegraf viu între Dumnezei şi om”. Probabil e poezia care poate fi ignorată sau poate fi trecută în filtrul neînţelegerii, însă trebuie să ai suflet ca să găseşti linia clară dintre afazie şi cursivitate. Nu-i nimic, e doar o pagină goală fără o scriere de natură extatică, însă e viaţa ta! Acum te poţi revolta! Trebuie să te revolti altfel rişti monotonia unui jalnic rai, dar între iluzie şi deziluzie nu e muzică, e doar o sete adâncă de cuvânt. E viaţă, iar atunci când oamenii îşi imaginează scrisul ca pe Dumnezeu îl văd fulger, războinic, stăpân, dar când Dumnezeu se adresează oamenilor le spală picioarele. Probabil e o diferenţă prea mare de limbaj, dar nu despre mesaj e vorba, ci despre scrierea în sine. Şi nu e vorba că la început a fost cuvântul, ci e vorba despre valoarea cuvântului în tine, indiferent de început.

În faţa unei pagini goale eu am doar un nume. Nu are culoarea frângerii sau a determinismului iluzoriu, ci are o conotaţie anapoda fiecărui eveniment ce ascede matematic. Uneori e doar viu, alteori e imposibil de definit. Freud ar spune că e o crevasă între abisul copilăriei şi foamea tinereţii, însă nu e vorba despre o revărsare de inepţii, pentru că numele acela e adevărul dincolo de magie!