subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

în liniştea nopţii.

Posted by Vali Balcan on June 24, 2011

Pentru că urmează un maraton de nopţi nedormite mi-am propus să le împart într-un mod folositor. Timpul nu e mai îngăduitor când cerul tace, când oraşul pare stins în luciul mării, nici măcar nu se îndură cu sentimente bune pentru suflet. Este foarte uşor să faci nimicul, să laşi noaptea să se întâmple cu gânduri, să îţi trăieşti viaţa în episoade, să te cerţi cu fiecare personaj ce-ţi apare în rememorări. În multe seri am creat situaţii, am consumat fapte, am dizolvat şi creat universuri, oameni, limite. Este foarte simplu să cazi în capcanele mentale, reuşind să te saturi de ceva fără ca măcar să ţi se întâmple pe bune. Multe certuri s-au purtat seară de seară pe holurile întunecate, sub fantome imaginare, cu muzică în surdină, apropiind cafeaua de buze.

Au urmat mii de minute în lene spirituală, aproape rugăciuni sau certuri cu divinitatea, frământări şi toate întrebările care am devenit. Am primit un singur răspus, târziu în Martie, căutându-mi eclipsa singurătăţii pe aripi aptere. În multe clipe mi-am redefinit fiinţa, rămânând apt pentru credinţă, pentru o mână întinsă ce mângâia umărul ars de soare. Apoi ningea cu alb pe fiecare cărare, purtând gândurile printre ferestre, oprind pe clapele pianului melodia desăvârşirii. Noaptea chiar e o formă a nebuniei noastre, nu din moft intelectual, ci ca explicaţie a unui nou concept ce se cuprinde în iv-ul apropierii.

Pentru o vreme voi purta apusul şi răsăritul în acelaşi loc, fără să mă satur de natura ce-şi urmează cursul. Într-un fel voi veghea somnul celor dragi, cu o fericire ce nu-şi ştie timp, sărutând cu scrieri cărţile ce stau deschise înaintea mea. Într-un final voi scrie fiecare seară, aici sau pe inima mea, ca motiv pentru vara celor mai frumoase întâmplări. La capătul drumului se află răsăritul şi marginile veşniciei.

blânda aşteptare

Posted by Vali Balcan on January 25, 2011

M-am săturat de noapte, nu neapărat ca şi concept, ci ca realitate. Când am ajus aici iubeam ploile de vară şi lungile zile care se terminau doar într-o uşoară înserare. Nu cunoşteam bezna decât în timpul furtunilor. Atunci parcă tot cerul se închidea şi oraşul părea de cremene. Doar câteva lumini vegheau acea furie a naturii, dar totul era fals, mecanic, artificial. Nu exista motiv să te îndoieşti de lumină, pentru că toată negură se risipea în câteva ceasuri. Adormeai pe lumină şi te trezeai în lumină. Acum am parte de echilibrul verii. Lumina e rară şi o întâlnesc foarte târziu, când dă să apună. Nu ştiu cât voi mai suportă lipsa ploilor de nord. Marea e îngheţată şi nu înţelegi mare lucru din valurile ei. Doar o barcă părăsită şi un pescăruş suficient de nebun care a uitat fugă se străduiesc să păstreze amintirile drumului spre casă.  

Uneori cazi într-o melancolie teribilă, soră cu depresia, fără un motiv concret. O iei ca atare şi cauţi planeta celor doi sori, de parcă aşa ar fi mai uşor să aştepţi primăvara. Îţi cuminţeşti nervii şi îţi asumi nespusul, ca semn de normalitate.  

Oricum, nu mai e mult până la sminteală, dar sunt sigur că primăvara nu-mi va trăda răbdarea, aducând amiaza unui nou ev.

Cred în frumuseţea fiecărei zile, însă uneori mă îndoiesc de noapte. Ar fi prea anapoda să nu o fac.