subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

involuntară stare de spirit

Posted by Vali Balcan on November 21, 2011

totul se termină-n poezia acelei nescrise rutine, imagine fadă a unei vieți devenită importantă, ca un meșter ce-și inventează traducerea înțelepciunii. ar putea fi noapte, eclipsă sau auroră boreală, doar că pe aripile acestei umanități nu mai cântă niciun vânt prielnic, ci își poartă adierea melancolia unui alt personaj. se înțelege rostul lui din patima tăcerii cu care-mi traduce metafora existenței, îndepărtând focul vieții spre adâncul nevegheat al renașterii. dincolo de blamări sau lamentații invective ar trebui să apară rutina încarcerării tuturor întrebărilor. de veghe vor rămâne doar silabele numelui tău, adaptandu-se la muzica acelor consonante stări de bine ce-ți vindecă intimul uitării de sine. exact pe linia aia ce-ți atinge orizontul gândirii stă verbul cunoașterii. întinzând mână te învingi pe tine de mister, dar provoci adevărul să-ți câștige starea de bine la care nu mai ești supus de câteva decenii. oricum, e prea fericire doar să visezi, să citești filosofia din mână unei generații care strigă-n agonie. ai nevoie de nerv teologal, de rutina întoarcerii acasă, de o terminare drastică cu virgula căderii în suicide revelații patetice. de fapt e prea târziu, prea devreme sau prea poezie pentru personajul neștiinței tale. ești fericit și asta e tot viul din tine, doar că lumina nu se vindecă cu beznă, sărutul nu se vinde pe unicorni imaginari, iar dragostea nu e doar fantezia unor tineri naivi, ci realitate dincolo de magia stărilor tale.

eclipsa singurătăţii. străinei

Posted by Vali Balcan on July 6, 2011

Cuvintele devin anapoda, un rost al lor pierzând eclipsa schimbării la faţă, din ochi miop în formă perfectă. Încerc de o tinereţe să destram misterul în cunoaştere, să limpezesc apele ce te ascund, cu pietrele din capătul mării. Probabil trişezi, ascunsă în castelul zâmbetului, un loc pe care nu-l cunosc peregrinii, semi-zeii sau orice om. Ai întins soare cu mirarea de a deveni străină, ai împins la limită dorul ce-mi arde umărul fericirii de a câştiga apocalipsa, fără să înţeleg rostul nebunului de alb.

Am tăcut apoi, undeva spre chipul tău, numărând în gând tot ce ne depărta. Nu ştiam virgulă, punct sau orice frământare, poate nici anapoda zilei, poate nici surâs al patimii. Ai ştiu doar să pleci, să taci sau să aştepţi, uitând că e aproape infimă diferenţa dintre ele. Te-ai frământat teribil, iar eu înţelegeam asta pe vântul ce-ţi flutura în păr, ca mai apoi să spargă stânci sub picioarele aşteptării tale. Frigul nu-ţi incendia credinţa, nici măcar nu reuşea să mişte îngheţul în sânge. Nici soare, nici nerv teologal, nici instinc furios al naturii, nici propria-ţi raţiune, nu au reuşit să învingă ceva din porunca de a rămâne. Şi îţi poruncisei atât de frumos acasă-le aşteptării, de parcă se rescria poezia ca ofrandă şi sens pur al libertăţii.

Am numele tău în gând, chipul în icoana trăirii, şi sufletul pe aripa ce învinge linia orizontului. Te-aş scrie pe bune, dar mă tem că s-ar goli cerul în Serafita (concert de iubire scris pe gândul tău), îndoind la maxim sensul strict al realităţii. Dar nu-mi pasă de agonice stări, alegând mereu acelaşi capăt al drumului, dar nu ca finalitate, ci ca revelaţia trăirii cu tine.