subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

gând ambiguu (II)

Posted by Vali Balcan on March 17, 2011

Numele tău capătă o formă candidă atunci când îl pronunț. E un vis prins în realitate, pradă fiecărei revelații. Ar putea fi o expunere, dar te confuzi cu celelate personaje care au pretenții asupra textului. Tu oricum știi că suma numelui tău e perfectă, ca aceeași seară de vară dupa care te ascunzi. Ar putea fi de vină ploaia nordului, aurora boreală sau toate cuvintele pe care le-am schimbat cu aceeași convingere zilnică. Nu-ți scriu să te amărăsc, nu sunt atât de curios de fatalitate, ci scriu pentru că acolo în numărul acela există ideea ce ți-a redat șansa de a te bucura de tine.

Nu cred că ai o aură după care te pot găsi, ci un oraș. Ai un oraș în care mă rătăcești și o stradă pe care nu mă lași să intru. Nu înțeleg care e jocul tău, dar știu că în amalgamul acesta de stări și expuneri o să aflu poteca ascunsă către sufletul orașului.

Un teatru în care joci tu același monolog al existenței, de parcă încerci să împlinești și partea mea din rol. E o sală mare, frumos aranjată,  dar goală. Pe un scaun stai tu, explicând diferențele de limbaj, pe celălalt sunt eu, nemaințelegând nimic.

Nu e nevoie de aplauze și de public pentru că rolulurile sunt înțelese doar de noi. Tu joci mult mai bine, de parcă nu există diferență între cuvinte și realitatea lor. Dar poate tu ești fiecare realitate a stărilor mele. Eu mă străduiesc puțin, obosind uneori, însă mă ierți de stângăcii. Ai rădare cu mine și îți repeți următoarea frază în minte, de parcă tu ai fi făcut textul, încercând astfel să mă prinzi în complexitatea ce te înconjoară. Știu bine că textul e făcut și de mine, dar oare eu de ce nu am aceeași fluență ca și tine?