subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

fără o știință aparte

Posted by Vali Balcan on March 22, 2011

Făra o știință aparte lucrurile se întâmplă. Nu e neapărat să existe o logică consecventă, nu e necesară o explicație în detaliu a unei privări de cuvinte, pentru că dincolo de înțelegere există o cale ascunsă de fiecare lumină.

Găsind în argumentare insuficiente explicații rămâne să mă întreb dacă frumusețea nu trebuie să existe decât într-o stare lipsită de o cunoaștere reală. Poate e doar o maladie a sensului, doar că dorința de cunoaștere nu poate fi suficientă pentru fiecare argument. Rămâne doar să mă raportez la o transgresă pe care încă nu o pot cuprinde. Revenind la neștiință sau la o privare de efect terapeutic rămâne să mă axez pe interogații. Ele sunt singurele aspecte ce ar putea ține mintea suspendată între o parte vie și una lipsită de o stare anume.

Aș spune că aștept o revelație, dar nu știu dacă efectul ar fi același ca un cuvânt spus la timpul potrivit, cuvântul unei încercări de a reabilita orice formă aproape perfectă de eșec. De fapt e o dorință, e dorința unei revelații a sensului fiecărei lumini ce cuprinde o formă aparte de ființă. Aș avea infinite interogații dar există numai una ce are forma plânsului tău, forma vieții ce are curajul să te vegheze pentru etern.

Fără o știință aparte mă întreb dacă nu voi rămâne doar un străin în calea fericirii tale, lipsindu-mă astfel de sensul literei cu punct, literă ce ar putea însemna infinit mai mult decât orice spectacol uman. Dar oare în revelațiile acestea nu există teama unor gânduri telurice?

mintea vizuală

Posted by Vali Balcan on January 11, 2011

Vorbeam cu melancolie despre o generaţie. Despre generaţia care cunoaşte litera poruncilor, dar care confundă alfa cu omega, despre generaţia care ştie scrisul şi mersul pe ape, dar care confundă religia cu credinţa, despre generaţia care ştie cuvântul şi rostirea lui, dar care încă silabiseşte iubirea.
Îmi amintesc cu drag de lungile discuţii purtate cu Ştefan Coman, acele discuţiile de la începutul prieteniei noastre. Nopţi întregi “risipite” în credinţa tinereţii, în avântul ce avea să ne formeze idealurile. Am în minte foarte clară seară când am oprit maşina pe Dealul Red, ca apoi în tăcerea pădurilor să vorbim până-n zori despre Cele patru iubiri sub cuvintele lui C.S. Lewis şi despre contribuţia pe care trebuie să o aduce la definirea generaţiei noastre. (A urmat apoi viaţă şi idealurile noastre au luat multe forme, însă cele mai multe s-au împlinit aşa cum le visam în credinţa aceea primordială). Îmi amintesc de un text pe care l-am scris în dimineaţa aceea despre generaţia care se va ridica. Aici voi publică doar un paragraf din gândurile de atunci:
“Învăţam să relaţionăm şi să construim prietenii sincere. Ne plafonăm în aceleaşi cărţi impuse, dar credem că dincolo de închiderea sub oboroc soarele ştie scrisul libertăţii. Eşuăm lamentabil când încercam să facem ceva, dar ştim că într-un final legea se va închina în faţa nevoii noastre de mai mult. Ne luăm palme morale când deviem de la forma tradiţiei, dar ştim că iubirea nu ţine cont de religie, ci ea e dependentă de Dumnezeu. Nu prea ne păsa de luptele acerbe din mediul evanghelic, asta pentru că noi am înţeles jertfă supremă şi am ales să fim una. Poate ne cosmetizam cuvintele când încercam să spunem ceva, dar rostul lor rămâne acelaşi, indiferent de culoarea verbelor. (…)”

Acum câteva seri un prieten mi-a spus că are o idee, o idee care ne  va aduce pe toţi aproape. Ultima.