subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

suntem departe. suntem aproape ajunși

Posted by Vali Balcan on June 29, 2016

Visez la o călătorie în care să te regăsesc, visezi la o liniște din care să absentez fără de spaima chipului devenit obstacol. Între noi s-a inventat un alt univers în care niciunul nu are putere creatoare, în care nicio formă nu poate deveni definiția universal acceptată a ființei ce ar putea să-ți poarte umanitatea ca o răscumpărare pentru clipele în care nu ești. Te găsesc mereu acolo, te gasesesc ca pe o constantă în care matematica exaltă a fericire, momente în care iluziile poartă matricea ființei tale ca pe haine închinate unui zeu tânăr, abia inventat de mâinile slăbănogite ale conștiintei în care sufletul tău poartă liniștea umerilor mei. Te găsesc de fiecare dată pierzându-te, așteptând să treacă potopul ăsta de emoții pe care nu le mai recunosc ca făcând parte din mine, pe care le văd mai degrabă ca pe miracole în calea ființării. Într-o seară ți-am spus cuvinte fără sens, blocat fiind de prezența ta rămasă ca un vis pe retină, în timp ce soarele stânjenea brațul din care viciul se sătura. Și nu a fost cel mai reușit ritual, dar nimic nu conta în fața capodeperei ce-mi ești. Psihologul ar înțelege repulsii și eșuări în tot ce-ți simt, poate ar inventa noi damnări pentru ființa care am uitat să fim, dar dincolo de tot ce poate umanitate cuprinde în expresii, suntem noi, doi străini care cuteză a întâlni zi de zi obstacole ce ne aruncă spre imediat, spre apocalipse verbale sau spre cifre basmice din care mereu reușim să ieșim intacți. Visez la o călătorie pe care să o avem amândoi, nediluați și mereu prezenți, indiferent dacă din ea vom ieși alți oameni, eșecuri sau perfecțiune, dar să fie o călătorie în care doi să însemne unul. Dar deja singularitatea este stăpână pe timpul prezent, atrofiind și buzele din care cuvintele se nasc, însă nimic nu poate opri cuvântul-viață, cum nimic nu poate opri timpul să-și dilate definiția spre inima mea din care te-ai născut într-o zi de cifră basmica. Visez și nu-mi dau seama dacă e noapte sau zi, dacă este etern sau fiecare clipă ce-mi construiește nemurirea, însă știu că dincolo de epitaful acesta te afli tu, capodoperă absolută, vers fără de timp, emoție fără de capăt. Până la urmă dincolo de tine nu există nimic. Iar nimicul e tot ce aș mai putea fi dacă aș încerca să-mi sabotez desființarea, devenirea sau orice miracol în care mă investesc ca un profet rătăci.

ți-am cumpărat credința făcându-mă voia ta

Posted by Vali Balcan on August 27, 2015

Trebuia să te găsesc la capătul drumului. Trebuia să te găsesc dincolo de ploaia nordică ce-mi posedă anotimpul demascării. Trebuia să te găsesc la capătul verbului, în linia timpului, în mirajul visului. De fapt trebuia să te găsesc acasă, acolo unde, haotică pasăre a neprihănirii, te reverși ca o schimbare de sens pentru încă o ghilotinare. Trebuia să te găsesc cumva rispind aerul și cerul înstelat de agonia unui fatidic vis. Trebuia să uit cuvântul trebuia, ca mai apoi să încep să văd metehnele ca pe eroii ce inventează sensul credinței, ca lacrimă ce spală obrazul pueril al tinereții. Trebuia să nu mă repet și să nu cer o avalanșă de timp sau o secundă pentru a-mi trage sufletul mai aproape de demență. Era seară, dar oricum tu nu ții cont de lumina ce veghează evoluția, era vânt și agonie în văzduh, era o miriște a iluziei ce mișcă fiecare armonie pentru o altă capodoperă a unicului sens dat mie. Trebuia să știu cuvânt, magie și matematica aia serafimică, impresie și cruzime pentru orice virgulă pusă între mine și telos. De fapt tot ce trebuia era să tac și să rămân pradă convulsiilor ce le trăiam ca unică monedă de schimb între acolo și aici, între un suflet vag și o inimă uitată. Trebuia să îmi schimb de mult haina stacojie și să mă îmbrac cu patima unui dement poet uitat între cărțile din care-am construit acel castel închis al neprihănirii. Ți-am cumpărat credința făcându-mă voia ta, ți-am cumpărat nădejdea de a mă agonisi între două mâini deschise, ude de lacrima rămânerii, tremurânde în spaima de a-mi reuși forma finală a serafimului. Trebuia să învăț că nu aici se află mișcarea, ci acolo în spaima mâinilor ce-și mișcau emoția din pumn în lovitura fatală a voii tale. Ți-am cumpărat credința, dar niciodată fantezia că numerele au voce, niciodată forma dorită a chipului. De fapt trebuia să înțeleg că voia ta este o linie întinsă pe care pot merge doar cu un ochi închis, doar cu o ureche surdă, doar cu jumătate de cuvinte spuse dintr-o limbă împărțită în două. Trebuia, însă, să înțeleg că e nevoie de două brațe să cuprindă așteptarea, de două picioare să atingă infinita apă a demascării. Dar inima, inima cum trebuia să fie? Există oare altă credință mai mare decât aceea în care ți-am arătat cum îi sunt sălile imense ale ascunderii? Ți-am cumpărat credința, dar nu trebuia decât să mă fac voia ta. O inimă în mâna stânga a orbirii.

metehne. V

Posted by Vali Balcan on July 29, 2015

poate c-aș dori să simți aceleași lucruri ca și mine. să te zbați, să urli, să te temi, să înveți de unde începe aerul să fie util, să te ierți, să fii acolo. poate c-aș dori să înțelegi ce se întâmplă cu mine, poate aș vrea să fii atent, să vezi fiecare mișcare a sufletului meu, să înțelegi ce se strecoare din inimă în cuvinte. poate că nu știu să îți vorbesc, acum și nici în alte zile, poate că mă îndoiesc de dorințele mele, de fantasme și de nou. poate că ar trebui să vezi, să îmi dai timp, să fii acolo când mă cunosc, să îmi dai dorințe, liniște și disperare. poate că ai uitat ce-ți sunt, ce îți trezeam în suflet, poate c-ai renunțat la mine și nu știi de unde să începi plecarea. poate c-ai uitat cuvinte și dăruire, sacrificiul pe care îl cer, nu de care ai bănui că am nevoie. poate că am adormit în tine, poate mi-am pierdut chipul. poate că e devreme sau poate e prea târziu să-mi spui cine-ți sunt. poate că ne-am creat o libertate din frică, din frica de a abandona, de a fi abandonat. poate că risc prea mult acum în scris, poate că uit să fiu bine, să evadez din toate stările astea perfide. poate că sunt în depresie, poate că doar mă învăț pe mine. poate mă întristezi și nu știu cum să te învinuiesc. poate doream timpul ăla pe care l-am cerut, zilelea alea ca să-mi fac timp să înțeleg, să fiu pregătit. poate că nu merit nimic, poate că e mai bine așa, să cad și să uit ridicarea. poate că ar fi mai bine să nu mai fiu, să mă abandonez și să uit că m-am întâmplat cu fericirea. poate că nu știu să fiu altceva, ceva mai bun. poate că nu știu să merit, poate că e prea târziu pentru mine să fiu orice altceva decât răul. poate o să uit și poate o să fiu. un om cu brațele lipite de tâmple a desființare înspre bine.

metehne. IV

Posted by Vali Balcan on April 21, 2015

vreau să taci. mă dor emoțiile de atâta pălăvrăgeala. mă doare scutul lamentării de dorul tău. uit că ești o definiție călătoare pentru interferențele minții, uit să te îndur ca un simbol al ultimilor pași. vreau să taci, să îți deschizi vena iluziei, lăsându-mă pe mine în miriștile deziluziei. vreau să îți aud ecoul ochilor închiși, strigătul mâinilor abandonate căderii, mintea pradă plânsului mut. poetul ar spune că alinarea începe când plânsul își termină fraza, dar în spațiul tău alinarea are sens peiorativ, reușind eclipsarea întregii fantasme.
vreau să taci. mă dor emoțiile de atâta poliloghie. mă doare distanța dintre acasă și realitate. uit că ești o constantă în visul acela sădit de mâna ta, de nevoia de a mă apropia temându-mă. vreau să taci, să îți închizi lumina aceasta fadă, lăsându-mă pe mine ca ultim obstacol în zigurat. vreau să îți aud inima bătând nesigură, obrazul zdrobit de roșu pletoric, iar cuvântul încătușat în agonia unei camere goale de sens. poetul ar spune orice ca să te miște spre abis, dar în spațiul tău abisul este singura încăpere liberă de sens, mascând jovial expresiile în conjuncții prea scurte.

Metehne.

Posted by Vali Balcan on January 10, 2014

Mă voi schimbă am zis. Voi scrie des și corect. Voi face o nouă transformare în universul meu și voi ceda în fața nevoii de a mă scrie. Mereu spun așa, mereu fac planuri de bătaie și mereu eșuez. Probabil nu promit cum trebuie pentru că refuz să cred că sunt incapabil să mă stârnesc în litera creației. Mă voi schimba și nu voi deveni o condiție pentru a publica, nu voi reveni niciunde și nu voi continua să descriu o dogmă. Sunt un om liber, încătușat de limitele care mă fac viu și corect, liber să nu mă mint atât de spectaculos într-o promisiune pe care nu o voi onora. De fapt m-am schimbat și urmez un curs total nou pentru mine. Urmez calea colaborării cu mine, reușita de a mă cunoaște îndeaproape. Am omis să îmi fiu intim și am ales viciile ca sens. Mă îmbolnăvesc de aer și de apă. Mă exasperez în nereușita de a opri furtuna care mă condamnă la a fi bolnav de dorințe. Uneori mă înving și regret că nu sunt capabil să văd că eșuez. Nici acum nu văd, acum doar rememorez clipele în care meditez la ce a fost. A fost bine, uitat de bine, uimit de eseul despre fericire. Sunt un om fericit, probabil cel mai fericit pentru acum, dar mă voi schimba inevitabil și atunci voi avea dreptul să mă tem de clipă, de promisiuni sau poate de mine. Îmi promit că voi scrie și voi scrie, măcar de frica de a nu mă risipi invizibil și inert. Probabil voi deveni corect, indiferent de valoare, însă pentru mine nu există depresia nereușitei, ci teama de a nu mă anihila. Oricum, a scrie înseamnă a mă descoperi, și ce poate fi mai plăcut decât a mă știu pe mine ca unică primejdie pentru reușită? Iar acolo, în clipa întâmplării promisiunii știu un singur gând ce-mi este suficient, gândul unei vieți în doi. Iar eu mă voi cunoaște până-n abisul Ziguratului ca o inevitabilă revelație a iubirii în doi!