subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

zâmbet de gheață

Posted by Vali Balcan on January 6, 2011

Aproape de casă, la doar cațiva pași grăbiți, se întinde o mare de ape cu un modest port. Vara mergeam să văd bărcile cum părăsesc portul, să privesc răsăritul, să citesc sau pur și simplu să ascult unduirea apelor. De multe ori eram singur, ca apusul acesta încântător de nord. Pe atunci apele adunau căldura și o risipeau spre orașul înțepenit de basme. Un oraș alb cu un port superb.

Acum marea este înghețată, cuprinsă de albul zăpezii și teribilul ger. Vara îmi imaginam mersul pe ape, cu pași mărunți, înfricoșați de instabilitate. Era doar o emoție a ceva ce nu se putea împlini într-o viață de om. Acum pășesc plin de curaj pe gheața solidă ce a cuprins apele. Trișez mersul pe ape și știu că nu despre asta e vorba în poveste, însă uneori credința bobului de muștar poate fi atribuită și acestei noi pături de gheață. Cumva sunt primii pași către adâncul peste care a pășit Petru. La el a fost și nebunia momentului, însă rațiunea îmi întinde idealul spre metaforă. O iau ca atare și consider mersul pe ape o provocare intelectuală, căzând apoi pradă credinței și împlinirii ei.

Oricum, de undeva tot începe înghețul acesta care aduce mai aproape credința. Poate așa începe de fapt mersul pe ape, poate chiar asta ne așteaptă într-adevar dincolo de teorie.

În final vara va birui, iar urmele pașilor vor rămâne veșnic în unduirea apelor, acum libere de gheață și uman.

Poate doar atunci vom ști credința, pe cuvintele Lui.