subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

unui alt personaj. prima interogație

Posted by Vali Balcan on January 11, 2012

și câtă noapte mai lipsește acestei stări de bine ce-ți conduce cratima în nepăsarea de a te revedea. câtă uitare în zorii primei iluzii, cât amurg pe coasta întrebării tale. ar fi noapte sau infinit boreal, ar fi sete sau agonia dintre sintagme divine. să te încălezești pe razele inimii mele, să înțeleg suflul căzând al emoției tale, să fie nesperat contrast de viu pe vântul cuvintelor tale. într-un fel e expresia convingerii că abia acum îți trăiești fără pledoarii beatitudinea, că ai dezvățat noaptea de vis apter, că ai tras o linie ca sentiment pentru fiecare promisiune ce încarcerează ființa de o libertate confuză. oricum, speranța conștiintei nu mai tremură în fața alegerilor, oricum, rădăcinile anilor nu mai știu renunțare, ci o consonantă stare de echilibru. probabil se vor termina resursele inadaptării, nu că ar fi un sens special pentru juriul damnarilor, dar poate încă te mai interesează mersul pe ape și schimbarea la față a ființei ce-ți atacă fără-ncetare porțile de cremene, dorind să înțeleagă scrisul ce blochează accesul în locul desăvârșirii.

zâmbet de gheață

Posted by Vali Balcan on January 6, 2011

Aproape de casă, la doar cațiva pași grăbiți, se întinde o mare de ape cu un modest port. Vara mergeam să văd bărcile cum părăsesc portul, să privesc răsăritul, să citesc sau pur și simplu să ascult unduirea apelor. De multe ori eram singur, ca apusul acesta încântător de nord. Pe atunci apele adunau căldura și o risipeau spre orașul înțepenit de basme. Un oraș alb cu un port superb.

Acum marea este înghețată, cuprinsă de albul zăpezii și teribilul ger. Vara îmi imaginam mersul pe ape, cu pași mărunți, înfricoșați de instabilitate. Era doar o emoție a ceva ce nu se putea împlini într-o viață de om. Acum pășesc plin de curaj pe gheața solidă ce a cuprins apele. Trișez mersul pe ape și știu că nu despre asta e vorba în poveste, însă uneori credința bobului de muștar poate fi atribuită și acestei noi pături de gheață. Cumva sunt primii pași către adâncul peste care a pășit Petru. La el a fost și nebunia momentului, însă rațiunea îmi întinde idealul spre metaforă. O iau ca atare și consider mersul pe ape o provocare intelectuală, căzând apoi pradă credinței și împlinirii ei.

Oricum, de undeva tot începe înghețul acesta care aduce mai aproape credința. Poate așa începe de fapt mersul pe ape, poate chiar asta ne așteaptă într-adevar dincolo de teorie.

În final vara va birui, iar urmele pașilor vor rămâne veșnic în unduirea apelor, acum libere de gheață și uman.

Poate doar atunci vom ști credința, pe cuvintele Lui.

suntem generaţia…

Posted by Vali Balcan on January 4, 2011

Se apropia vara şi odată cu ea călătoria. Câţiva prieteni, o maşină, un drum lung şi istovitor, emoţii adolescentine. Încercam să adun în mine toţi munţii prin care treceam, imagini infinit frumoase, lacurile cu lungile lor unduiri, cântecele fără sfârşit ale vântului. Se căsca un hău adânc în sufletul meu şi treptat necunoscutul mă birui. Ţipetele de fericire încetară, făcând loc unei tăceri colosale. Schiţam doar gesturi involuntare în trecerea aceea, însă liniştea ne cuprinsese pe toţi. Înţelegeam către ce ne îndreptam, însă încercam să amânăm finalul prin munţi semeţi, prin văi goale de oameni, prin somn adânc, uman, istovitor.

Se apropia vară şi odată cu ea o săptămână unică. Dacă aş fi ştiut mersul vremurilor în acele timpuri aş fi reţinut fiecare idee din poveste. Îmi amintesc că acolo era o mare de oameni. Se trezeau cu greu şi adormeau cu greu. Între aceste intervale reuşeau să găsească graţie, fericire sau nimicul. Erau un amalgam de valori, o imensă cantitate de informaţie, acele vorbiri şi muzici. La un moment am auzit ca în agonie: “voi sunteţi generaţia care se va ridica…”

Am zâmbit uşor. Spune-i unui adolescent că este invincibil şi va călca pe ape. Am luat ca atare acele vorbe şi m-am ridicat, însă nu ştiam spre ce. Aveam o idee, dar nimic concret. Zi de zi mă rodeau acele cuvint şi nu ştiam ce trebuie să fac. Erau o povară pe care începeam să o lepăd. Nu ştiam nimic concret, nu-mi definisem încă idealul şi ţinta.

Era vară târzie şi începusem să învăţ uitarea. Mă pregăteam pentru o viaţă de liceu şi puneam în prim plan informaticile inexacte ale tinereţii. Au adormit acele cuvinte în somnul raţiunii care a născut monştri.

Au urmat alţi ani şi alte apropieri de vară. Nimic nou, nicio revoluţie, nicio ridicare spre ceva. Făceam parte din generaţia care trebuia să se ridice, dar nu ştiam către ce, cu cine, când. Aveam râvna necesară, însă mă blocăm în detalii sau în lipsa lor. Au trecut alte vremuri şi am cunoscut câţiva oameni. Alţii decât în prima vară. Am încercat ceva şi aproape am reuşit. A fost primul moment când am fost aproape de reuşită, însă viaţa ne-a risipit departe, foarte departe, în ţări şi oraşe pierdute.

A urmat o lungă şi dureroasă tăcere, în care fiecare şi-a primit porţia de palme fără reducere, în care fiecare şi-a luat suferinţa ca atare. Nu e loc de lamentaţii, însă făcând parte din generaţia care trebuia să se ridice a trebuit să spun fericirii şi eşecului pe nume, a trebuit să gust din colb ca să înţeleg rolul scării spre cer. Fiecare încercare părea sortită eşecului, ca un mers pe ape fără credinţă. Atunci am decis să las gândul acesta în tăcere veşnică, pentru că fiecare pas însemnă scufundare şi apropia moartea de viaţă.

Acum simt cum se apropie primavara, desi am plans acel Decembre, si din linistea facerii ei s-a trezit iarasi gandul. De data asta cu o putere prea mare ca sa il refuz. Am lasat apoi muzicile sa-si faca partea. Au urmat cateva discutii lungi in miez de noapte si de data asta stiu de unde incepe ridicarea, de data asta stiu ca voi reusi.

Suntem generatia care se va ridica…