subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

metehne. V

Posted by Vali Balcan on July 29, 2015

poate c-aș dori să simți aceleași lucruri ca și mine. să te zbați, să urli, să te temi, să înveți de unde începe aerul să fie util, să te ierți, să fii acolo. poate c-aș dori să înțelegi ce se întâmplă cu mine, poate aș vrea să fii atent, să vezi fiecare mișcare a sufletului meu, să înțelegi ce se strecoare din inimă în cuvinte. poate că nu știu să îți vorbesc, acum și nici în alte zile, poate că mă îndoiesc de dorințele mele, de fantasme și de nou. poate că ar trebui să vezi, să îmi dai timp, să fii acolo când mă cunosc, să îmi dai dorințe, liniște și disperare. poate că ai uitat ce-ți sunt, ce îți trezeam în suflet, poate c-ai renunțat la mine și nu știi de unde să începi plecarea. poate c-ai uitat cuvinte și dăruire, sacrificiul pe care îl cer, nu de care ai bănui că am nevoie. poate că am adormit în tine, poate mi-am pierdut chipul. poate că e devreme sau poate e prea târziu să-mi spui cine-ți sunt. poate că ne-am creat o libertate din frică, din frica de a abandona, de a fi abandonat. poate că risc prea mult acum în scris, poate că uit să fiu bine, să evadez din toate stările astea perfide. poate că sunt în depresie, poate că doar mă învăț pe mine. poate mă întristezi și nu știu cum să te învinuiesc. poate doream timpul ăla pe care l-am cerut, zilelea alea ca să-mi fac timp să înțeleg, să fiu pregătit. poate că nu merit nimic, poate că e mai bine așa, să cad și să uit ridicarea. poate că ar fi mai bine să nu mai fiu, să mă abandonez și să uit că m-am întâmplat cu fericirea. poate că nu știu să fiu altceva, ceva mai bun. poate că nu știu să merit, poate că e prea târziu pentru mine să fiu orice altceva decât răul. poate o să uit și poate o să fiu. un om cu brațele lipite de tâmple a desființare înspre bine.

căderea în ritual (uitare I)

Posted by Vali Balcan on September 8, 2011

Îmi reproşez că am lenevit, că am început să cred într-o uşoară melancolie ce-şi merită tăceri, ne-publicări, căderi în ritualul unor cuvinte uşor deghizate, rămase din vară, niciodată consumate până la refuz. De fapt nu e lene, nu atât timp cât păstrez jurnalul acesta din piele, perfect ales de tine pentru serile mele de fatalism, ca o metaforă pentru tot golul ce-l trăiam. Am întins acolo sublima reverie, în forme puţin confuze, din jalnice expresii ce-mi marcau momentul. Îmi amintesc de Carl Rogers, de credinţa lui incredibilă în oameni, de experienţa ce-i traversa teologia în umanism, uşor convins de binele primordial care seamănă atât de confuz cu chipul creaţiei. Doar pixul mai sublinia ceva din raportul acelor utile psihanalize, însă mintea invada abisul neumblat, învăţând mersul pe jos într-un sincretism uşor eretic. Urmează un şir întreg de studii, probabil confuzii întâlnite de o viaţă întreagă, dar rămâne să păstrez lenea pentru o iarnă nordică ce-mi va sugruma apele de paşi, Străină de rochii, obligând focul să ardă căldura în şemineu, adorând metamorfoza unui vis în sărutul ştiinţei. Am memorat şi acel text imposibil, găsind în el dulcea pasăre a libertăţii – anotimpul favorit pe vântul ce-ţi flutura părul fără ritmul muzicii. Încă îmi reproşez că am lenevit, dar sunt convins că e vorba de o melancolie ce-şi poartă taina în expresia reîntâlnirii cu tine.

gând teluric (I)

Posted by Vali Balcan on August 5, 2011

Trăim într-un univers ce pare că se destramă din interior, flămând de un egoism luciferic, promovând încătuşarea umană ca formă a libertăţii. Tot mai des se repetă aceleaşi statistici, aducând în lumină o concluzie ce se cere acceptată. Umanitatea pare să îşi piardă forma, credinţa în oameni devenind un stigmat, evoluţia cerând stoparea sentimentelor pentru poezii matematice, scrise în aceleaşi ratări devenite poetice. Probabil exagerez, oricum nu suficient, dar în reveria asta îmi lipseşte partea întreagă a creaţiei.

Erau vremuri în care cuvântul nu cerea jurăminte, el fiind suficient credinţei, fără o repetare exagerată pentru a transmite siguranţă. Probabil eram încă copil, sau poate visător adolescentin, dar ştiu că purtam în inimă o revoluţie, încrederea că va există ziua în care îmi voi aduce aportul pentru o lume “mai bună” (deja expresia e fatalistă), simţind parcă declinul ce nu-l ştiam înţelege. Am încercat discursuri şi implicare socială, investirea timpului în oameni, somn puţin şi schiţări sincere pentru un portret al lumii aproape candid. Poate am reuşit ceva, însă palmele morale mi-au întristat avântul. Aş crede că erau palmele realităţii. Inerţia în care se mişca lumea era mai puternică decât toată apocalipsa mea mentală, dovedind asta prin excluderea din toate sistemele în care existăm. Probabil am devenit stabil, deşi am pierdut partea în care încrederea era absolut, stabil în forţa cu care pot adaugă sau scoate ceva din fiinţă. Am ales calea grea, puţin departe de realitate, dar asta e parte din ceea ce trăiesc acum. Psihologia (sau criteriile lumii) mi-ar nega trăirea, însă e doar o încercare fardată de a deranja ceva atipic, reuşind doar un zâmbet comod, indiferent de valoarea argumentului.

Trăiesc într-o lume nouă, valoroasă prin lipsa empatiei şi a unui caracter sadico-sarcastic, care conservă doar un anumit tipar al schimbării. Probabil nu voi reuşi să mă identific cu majoritatea cerinţelor, însă merită să-mi păstrez spiritului viu, indiferent de damnare la care pot fi supus. Regret că mi-am pierdut încrederea în bunătatea omului (ca definiţie a bunului simţ social), acceptând mai degrabă o balanţă între ceea ce suntem şi ceea ce se propune să fim. Poate şi pentru că se confundă tot mai des persoana cu personajul.  Nu mă resemnez, deşi a trebuit să fac o pauză din studiul lui Rogers asupra persoanei, având nevoie de un timp în care să înţeleg farmecul ce-l ştie doar sufletul, dincolo de acţiunea stângace a minţii. Într-un fel e nevoie de metanoia, acest proces anevoios pe care îl întâmpin cu stoicism, păstrând o parte a dezamăgirii umane pe umeri. Ştiu, totuşi, că tot umanitatea îşi va birui eşecul de care dă dovadă (implicând o forţă divină ca destin), restabilind puterea cuvintelor.

gând II. străinei

Posted by Vali Balcan on July 5, 2011

Timpul nu mai reprezintă durere, el devenind o rutină ce pregăteşte subiectul stării tale. Erau toate apusurile pe gândul căutării, erau motive de dor şi sărutări pe vântul ce uda marea, însă cu fiecare melancolie braţele tale întindeau apropierea, scriind infinitul într-un ghem al aşteptării. Îţi păreau tot mai confuze iubirile din versuri, rănind parcă raţiunea durerii din conştientul colectiv, o înşiruire de lamentaţii fără de rost. Ştiai să re-scrii fiinţa, ştiai să te îndemni pe vise, purtând anapoda hainele ce-ţi opreau căldura pe inimă. Atunci îţi lipsea pentru a mia oară vântul nordic, sărutul mării, apusul ce nu-l ştii încă în vocea mea, paşii grăbiţi pe străzile acestea din care-ţi spun căutarea, ploaia ce ne inundă răspunsul fericirii. Te îndemnai să taci, de frica acelor cuvinte ce par inegale ţie, oprind tot amalgamul de emoţie pe cuvântul tău preferat. Şi era cuvântul ce a schimbat lumea cu temelii cu tot, ce a întors rostul fiecărei credinţe în atom al fiinţei. Ai devenit rost, magie ca o bătaie exactă de catedrală, în ultimul ceas al dezmierdărilor iernatice. Am încercat să te scriu, să te înţeleg din fuga Aurorei Boreale spre lut şi formă, transgresând toată ştiinţa ce ne făcea imposibili. Acum e seară, o altă seară apteră, în care-mi aştept dimineaţa primului zbor, indiferent de plumbul cerului şi groaza mărilor ce ne despart. Pe vânt, cu spaima pescăruşilor în suflet, voi frânge ceruri să-ţi vin acasă. Iar acolo timpul nu mai reprezintă durere…

un text vechi ca o ploaie de nord

Posted by Vali Balcan on June 10, 2011

atunci când plouă natura se întâmplă din verde spre căldura clipei. cele mai frumoase sunt dimineţile când picurii ploii transferă totul în trecut. amintirile prind viaţă şi cele două imagini pe care le păstrez vii în minte sunt din peniel şi de la Albele, satul tatălui meu, acolo unde mi-am petrecut verile copilăriei mele.

natura nordică aduce uşor cu dimineţile din peniel, când roua ridica în aer acel miros viu de pădure şi apă de munte. plantele se trezeau pregătind paşii. de undeva răsărea un soare onest, însă liniştea plutea în jurul corturilor. era încă prea devreme pentru sunete, pentru a împarţi paşii cu alte fiinţe, reuşind astfel să gust o parte din misticul eden, acolo, pradă violentei naturi.

satul tatălui meu are o poveste frumoasă, aşa cum am ştiut noi să o scriem în fiecare clipă când ne retragem acolo pentru a evada dintre plăcile de beton. un izlaz părea că separă cerul de casele oamenilor, devenind linia ce ne închidea într-un univers unic. de multe ori treceam pădurea, explorând cu patimă misterul copacilor, ajungând în alte văi, reuşind să ne depărtăm tot mai mult de cuvintele speriate ale mamei. cel mai frumos era amurgul, aducând cu el un aer răcoros ce înteţea dragostea ce o purtam verilor. atunci luam pe mine bluza (pe care o ţineam strânsă la brâu toată ziua) întinzând braţele pentru a cuprinde liniştea serii în cântecul aproape surd al păsărilor. ştiam că sunt fericit, o trăiam pe copilăria mea, în semi-zeul fiecărei înserări. se apleca natură din noapte să-mi sărute umerii, împingându-mi paşii spre acasă, lăsând câmpiile goale, parcă pentru a re-naşte dansul de a doua zi. fiecare seară se întâmpla tot mai frumos, uneori repetandu-se pentru a fi sigură că nu uit acel aer ce-mi hrănea trupul de viaţă. acum vara se întâmplă din mare spre târzie pădure, însă sunt seri în care întind braţele la fel de fercit ca atunci în copilărie, cuprinzând amintirea ce-mi ţine sufletul viu.

atunci când plouă natura nu ştie să mai facă diferenţa dintre nord şi acasă, purtându-mi pe umeri picurii aceluiaşi cer, ca o rugăciune ce-mi păzeşte paşii de uitare.