subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

în camera ta cerul nu pare a fi atât de departe

Posted by Vali Balcan on July 1, 2016

Mă uit la tine, creație sublimă, încercând să-ți cuprind chipul într-o armonie care de mult nu-ți mai este necesară. Mă uit la tine, mă uit în tine, mă uit așteptând să-mi chemi din nou ființa spre armonia care-ți este acum străină existență. În camera ta cerul își pierde potențarea, în ochii tăi lumina devine rapace, implozând în mine universul regăsirii tale, ca o pierdere ce nu are margini. Și nu cunosc timp îndelungat între pereții care-ți sunt surogat pentru acasă, cum nu mai știu încotro te îndrepți în fiecare dimineață, cum nu mai știu culoarea emoțiilor tale tresarinde la auzul numelui din buzele mele sfârșite. Sunt litere frumos construite, iluzii pentru cifra impară, dar în ele literele au învins absolutul ce acum îmi pare la îndemâna oricărei ființe, dar mai puțin la îndemâna mâinii mele ce cuteză să-ți scrie cuvinte pe spatele armoniei, siguranței și viitorului. Și eram păsări măiastre, metafore și adevăr pentru tot ce lumea înclina să nu mai creadă, opace lumini în ochi de vulturi, dar vii în fața destinului ce mi-a rătăcit cărarea. Un copac îți promisesem, un copac sădit din voia mea, un copac care urma să ne scrie aripile în cuvinte imposibil de jurat dincolo de marginea raiului care-mi erai. Aș fi nebun să mă trăiesc între epitafe, aș fi ruinat să mă trăiesc în clipe apolinice, dar simt că nu mai contează nicio judecată, cum simt că dincolo de sfera asta ce-mi ruinează viața ca o convulsie necesară ești tu, un miraj, o construcție de valori și patimi, dar reală, umană, acolo. Iar acolo e tot ce nu poate divinitatea să-mi mai ierte, de parcă legile au fost săpate în oasele tale pe care le văd ca pe ultima minune în veșnicia asta la care refuz să mai iau parte. Până la urmă nimic nu mă mai poate risipi spre încotro, cum nu văd decât crevase între mine și tine ca pe un joc pe care-l știu învinge, pe care-l știu trișa, asta pentru că nu sunt nici semi-zeu, nici divinitate, nici bun. Sunt un om sădit în brațe de plumb, sunt o continuă construcție a unui om care-ți dorea singularitatea, reveria și poemul pe care nu ai apucat să mi-l dezvălui. Cred în misticul acesta al ființei tale cum cred în mine ca instabilitate emoțională, ca revers pentru tot ce am încetat să fiu. De mâine o să-mi scrijelesc sufletul cu numele tău până la capătul ființării, iar dacă nici asta nu este suficient atunci o să fiu și atât, o capodoperă în Zigurat, un viu profet al închinării tale, explorându-ți așteptarea ca facerea de bine într-o zi în care ploaia satură rădăcinile copacului sădit de mine în tine. Iar eu, eu voi fi. Chemă-mă. Sunt.

douamiicinsprezece

Posted by Vali Balcan on December 31, 2015

A mai trecut un an. Bine, impropriu spus a trecut pentru că el deja face parte din întregul care sunt, devenind parte necesară dezvoltării la care mă supun. A trecut ca o călătorie în care a fost necesar să înțeleg atât durerea cât și binele, atât liniștea cât și haosul, atât foamea cât și agresivitatea, atât iluzia cât și nevoia de a ieși din basm. Poate că este necesar să mă axez pe capătul drumului, ca o consonantă stare de bine, dar nu pot nega nici durerea de a pierde, de a rata șansa creată ca unic sens, sens care a stabilit că dincolo de el nu există nimic. Și am îmbrățișat nimicul, forma și prezentul. A fost dezamăgitor să mă găsesc prins în speranța cuvintelor, uitând forma inegală a fericirii de a traversa marea aceea de netrecut, devenind real, prezent, util. Am găsit utilitate în diferite forme ale evadării, explorând pe rând dependențele, ca o nevoie de a umple un gol, dincolo de liniile perfect aranjate ale lucrurilor de pe masa de scris. Am găsit prezentul ca unică formă de existență, ca unică stare de fapt, pentru că dincolo de el exist doar ipotetic, imaginar și insuficient. Am găsit realul ca o căutare constantă de a mă trage către o fericire pertinentă, renunțând la a devia în abcese de o clipă, aproape reușind stabilitatea și pacea inimii. Am existat ca lamentație, ca înțelegere, ca uitare, ca disperare, ca dor, ca nevoie de bine, ca somn îmbelșugat, ca vise efemere sau prea puțin reale. Am existat ca o sumă de stări, acceptând fiecare zi ca parte din prezent, uitând să mai ignor stadiile a lui a fi mai bun. Am fost și prezent dezamăgind, am fost și departe dezamăgind. Am fost și prezent fericind, am fost și departe fericind. Am știut să mă arăt la fel de bine cum m-am ascuns. Poate că uneori a fost un exces bipolar de stări, dar e posibil ca doar atât să fi știut atunci, nu ca o scuză ci ca o renunțare la a mai rata acceptarea. Iar acum e bine, oricum s-ar putea defini asta, nu neapărat ca absență a durerii, ci ca o învățare cu a trăi cu tot amalgamul acesta de emoții fără să mă pierd în culmile disperării. A mai trecut un an și nici acum nu simt nevoia să pun pe foi planuri mărețe și idei invincibile. Sunt aici, prezent, parte integrală din viața mea și rămân în visul magnolului, nu ca răscruce de drumuri, nu ca telos, ci ca emoție ce nu se poate vindeca niciodată din mintea mea. Și nu văd necesar să vindec ceva ce m-a creat atât de ilustru, indiferent de umbra fadă ce-mi umblă odată cu pașii, spre dincolo. A fost un an. Metaforele devin inutile, comparațiile la fel. Nu îl neg, nu îi uit colosul ce mi l-a pus pe umeri, singurătatea, dar nu pot nici ignora aerul ce-mi inundă plămânii cu o forță ce mă traduce ca viu, ca speranța, ca beatitudine și ca ajungere undeva. A fost un an. Dincolo de el există doar capodopera inexactă a inexistenței.

lumini în midgard

Posted by Vali Balcan on April 4, 2012

Lucrez noaptea, deși termenul corect e altul. De luni bune văd soarele doar la apus, pe când se satură de vrăjit oameni și mări de ape. Uneori e doar o continuă noapte, uitând numele zilelor și rostul unor numere care în tot timpul acela nu reprezintă mare lucru. M-am obișnuit destul de repede, găsind un farmec nou în gândul nopții, o aură ușor morbidă, dar seducătoare. Apoi au urmat lungi texte, noi concepte, zeci de mii de cuvinte scrise cu aer stins de lumină, concluzii și găsirea unui sens corect. Am împărțit cu Ingrid toată fericirea, ea scriindu-mi diminețile, eu veghindu-i fiecare noapte. Nu mă plâng, trăiesc o beatitudine exemplară când vine vorba de a completă spațiul gol al fiecărei zile cu o deșteptare, ba chiar mă bântuie fericirea când scrierile ei îmi vibrează lumina dimineții.

Nu pot nega frumusețea nopții și misterul fiecărui sunet, însă astăzi m-a surprins lumina. După foarte mult timp am fost nevoit să mă întorc în locul unde lucrez, însă de data asta în plină zi, pe când cerul căsca plictisit de amiază. Un soare brutal invada încăperile desenând alte nuanțe pentru pereți, altă viață pentru sufletul locului. Am fost surprins într-un mod plăcut, ba chiar am căzut pradă unei frumuseți pe care o uitasem de luni bune. M-am trezit descoperind un alt sens al lucrurilor, o lucire total nouă, unică, dar nu un miraj, ci realitatea care învingea aproape toate nopțile singurătății. Am înțeles astfel rolul luminii, dar nu ca forță a naturii, ci ca împlinire în viața mea, din primăvara primei scrieri până în numele celei mai frumoase ființe. Iar de atunci aurore boreale scrutează buzele în zâmbete și dorul în șoapta revederii.

Acum e din nou noapte, iar liniștea asta perfectă doare până-n sufletul luminii, trezind dorul unui blând răsărit sau căldura amiezii într-o plimbare ce va face magnolul să-ți sărute părul cu florile sale. Iar lumina va purta pe veci numele tau, Ingrid!