subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

gând ambiguu (IV)

Posted by Vali Balcan on March 28, 2011

Să presupune pentru o clipă că știu toate răspunsurile și că pot rezolva toate ecuațiile. Să presupunem că te-ar putea interesa toate aceste răspunsuri, dar asta nu ar însemna să te întorci cu încrederea către un străin? Poate răspunsurile alea ți-ar salva mintea pentru eternitate, poate că în ele ai găsi liniștea care îți atacă sufletul, însă asta nu înseamnă că trebuie să crezi din nou într-un om la fel de abătut ca și tine?

Poate e ușor să nu se termine toată povestea, ca atunci când numărul scrierilor nu înseamnă perfecțiune, ci maturitate. Știu că sunt multe citate ce m-ar contrazice, știu că sunt multe persoane care știu doar verbe sumbre, știu că sunt oameni care știu doar stări luciferice, dar raportarea la realitate nu e un lux, e o necesitate. E simplu să ne ridicăm și să afirmăm ceva doar pentru a ne proteja, pentru a părea în continuare grațiosi, stăpâni pe situație sau învingători, dar în față dreptății cine poate ridica privirea să raspunda cu vocea calmă că a învis? Oricum nu e vorba de un câștig pentru că prada e pur fictivă, dar e destul de convenabil să transformi realitatea în realitatea ta. Apoi vin cuvintele, mii, blamări și niciodată adevărul. Dar poatea asta e esența omului, o continuă construcție de ziduri ce îl protejează. De cine și de ce nu e relevant, pentru că adevăratul dușman este în el și nici măcar moartea nu îl poate salva de asta. E simplă o introspecție sinceră, dar asta ar dezechilibra multe aspecte din noua viață, însă daca nu o facem acum se va întâmpla de la sine și atunci se va dărâma totul, lăsând doar un loc întins unde să te reconstruiești. Dacă e prea târziu se va termina cu un dezechilbru imens, poate cu nebunia regretelor veșnice. Însă rolul interogației s-a pierdut atunci când te-am întâlnit, dar nu în același răspuns, ci în ecuația ce desființa eșecul.

duminici efemere

Posted by Vali Balcan on January 17, 2011

Acasă fiecare duminică însemna ceva diferit. O deşteptare devreme într-un timp de linişte sufletească, un mic dejun foarte simplu şi un ceai fierbinte cu tata. Apoi mergeam spre biserică, locul unde-mi hrăneam duhul în cuvinte veşnice. Uneori reuşeam să fiu atent până la capăt şi simţeam că Cerul îmi este mai aproape, trăind astfel o beatitudine combinată cu eternitatea. Era cel mai frumos timp al săptămânii care îşi avea împlinirea într-un prânz al familiei. Bunătăţile mamei echilibrau balanţa dintre trup şi suflet. Ştiam că suntem fericiţi. Nu aveam nevoie de altcineva să ne-o zică. De fapt fericirea se trăieşte, nu se zice pe litere efemere. Urma un timp de linişte şi mii de poveşti frumoase. Spre seară ne apropiam iarăşi de Cuvânt şi îl ascultam cu plăcere. Întotdeauna am găsit un interes deosebit către ideile din acele clipe. De fapt de acolo s-a născut curiozitatea mea pentru studiul religiilor.

Nu ştiu cât am reuşit să ţin sufletul viu, dar acele duminici au rămas ca un foc infinit în inima mea.

Acum am alte duminici. Nu le înţeleg rostul pentru că nu pot să le deosebesc de restul zilelor. Vin şi trec ca şi cum nimic nu s-ar intapla. Nu mai au rol definitoriu, nu pot încheia şi nici nu pot deschide o săptămână. Există doar ca data fixă într-un calendar. Nu mai au aceeaşi putere. Poate e de vină programul acesta tulbure al lucrului, poate am pierdut undeva pasul acela către veşnicie. Nu simt că am rătăcit, dar nu simţul defineşte concretul. Sunt într-o duminică oarecare, fără o dimineaţă cu o linişte reală, fără un prânz real şi fără o seară a studiului.

Nu vreau să mă prind în trecut şi să exagerez trăirea viitorului, vreau doar să nu uit geneza primelor idei. Aleg să trăiesc prezetul şi să găsesc un gram de linişte în fiecare duminică, ca o re-amintire pentru acele clipe unice în felul lor.

Poate într-o zi va fi iarăşi dimineaţa în care timpul va avea răbdare cu oamenii, ca duminica în care Divinul a sângerat de uman.