subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

|cand străina-mi va purta numele|

Posted by Vali Balcan on September 2, 2013

M-am logodit. Bine, corect ar fi că mi-am băgat mințile în cap și am acționat ca atare! A spus da, după o tăcere de o fracțiune de secundă pe care eu am simțit-o ca o veșnicie, ca o trecere în icoană a tuturor emoțiilor ce m-au îngenuncheat în fața ei.

A fost un drum lung, iar cine spune că este ușor să pregătești acea scenă invizibilă a cererii în căsătorie, habar nu are ce vorbește. Într-o societate atât de colorată devine aproape imposibil să găsești inelul perfect. Luni bune am investit timp în cutreieratul  magazinelor până când, într-un final, am recunoscut că am nevoie de ajutor. Astrid a fost mai mult decât bucuroasă să mă ajute și într-un final am reușit să alegem un singur inel, acel inel.
Orașul acesta aglomerat m-a împins spre munte, spre intimitate și spre nevoia de a crea cadrul naturii după frumusețea pe care Ingrid o trezește în mine în fiecare zi. Sunt un om fericit pentru că ea știe să mă convingă de grație, pentru că emoția pe care am simțit-o prima oară s-a păstrat intactă. O iubesc și nu pentru a depăși zilele, o iubesc pentru că nu există nimic dincolo de ea. Probabil sunt egosit, dar cine nu e când  în fiecare zi ea crează acel soare ce-ți face sulfetul să respire? Și până la urmă și egoismul este o manifestare a umanității, a omului din mine ce i se dă până acolo încât iubirea să îi devină necesitate, nu doar o pală formă de zâmbet.

Aș putea să o numesc în continuare străină, iar uneori o voi face, dar ea e mai mult decât un poem perfect, ea este ființa care a reușit să-mi învingă teama de a mă îndrăgosti, teama de a mă deschide în fața unui om la fel de nesigur ca și mine. Riscul acestei nebunii a fost pe măsură, mai ales că acum străina a devenit logodnică, iar într-o zi va fi soție și mama copiiilor mei. Nu, nu merg prea departe cu speranța, ci doar trăiesc nevoia de a deveni mai bun, de a progresa spre infinit, oricât de departe sau de divin ar fi acest infinit.

Acum am cu un țel mai mult, acum nu mai suntem doi doar în poezie ci și în fața societății. Nu că ne-ar păsa prea mult de cadrul acesta propus de omenire, ci pentru că frumusețea are legătură și cu rațiunea, cu concretul.

Într-o zi o să vă povestesc mai multe despre acea ultimă zi de vară în care am trăit secunda așteptării ca o veșnicie, dar acum vom fi doar oameni și ne vom bucura împreună de fericirea noastră.

eu. acum

Posted by Vali Balcan on March 16, 2013

eu mă lupt cu mine, cu nevoia avidă de a nu mai scrie, de a nu mă recupera dintre somnul rațiunii și visul unei nopți de vară. mă lupt și reușesc doar să-mi rănesc de viață gândurile, să mă constrâng să-mi vând convingerile, să mă trădez pe câțiva arginți reci. și cred în umanitate, în golul adânc al durerii, în cuvântul revenirii și în ultima propoziție ce poate fi extaz. da, cred în om, în mine și în celălalt eu cu care lupta a devenit poezie fără artă și fără rimă îngenunchiată sau sacadată. și iar regret, și iar promit, și iar mă mint, și iarăși trasez un cerc vicios între mine și studiul scripturilor, între mine și un eu mai bun, vindecat de minciună în care îmi promit regrete ca stare de aflare în fapt. oricum, am reușit să mă cunosc mai bine, am reușit să-mi învăț milogeala de a lenevi între capitolele vieții și să trag aerul în plămâni fără să mai tremur în fața necunoscutei zile de mâine. în schimb ce poate fi acolo atât de tragic încât să cad la pace cu mine de teamă de a nu mă rătăci în vaga idee de rai?

acum m-am decis și știu încotro să apuc cât văd cu ochiul minții. știu unde e fericirea, știu ce glas are răzvrătirea și știu amarul întrebărilor fără de capăt, însă nimic din ceea ce simț nu trădează prezentul, nimic nu mă trădează, nici pe 30 de arginți, nici pe tot aurul ce-l pot număra cu respirația tăiată de uimire. și e uimire de fiecare data când realizez că fericirea nu este a unuia singur, ci a celor doi, și că doar împreună pot converti amarul vieții în dulcele sărut al libertății. iar libertatea e fericirea de a te cunoaște până în chipul creatorului turnat ca geneza a ființei tale.

unde mă aflu?

Posted by Vali Balcan on November 2, 2012

Am stricat două texte tot încercând să-mi explic liniștea, să-mi scuz dreptul de a mă recapitula, încercând de fiecare dată un alt început, cu alte multe promisiuni, însă știu că scrisul e un moft devenit vital, publicarea însă e doar o formă cenzurată de a mă trăi. Nu am capitulat și nici nu am deviat în amurgul idolilor, ci mi-am educat graba de a lovi în maturizarea gândirii. Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Suntem oameni liberi, chiar dacă libertatea nu se scrie doar pe pancarte sau ca scuză pentru desfrâul păstrării tradiției și nici pentru copilăria propagandei modernizării în masă a noțiunii de adevăr absolut. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început. Nu am pretenția că voi reuși stabilitatea exemplară, dar știu că mă aflu în punctul în care din egoism am învățat că în doi costul eșecului e mult mai dificil de întâlnit. Probabil fiecare avem un gol al deznădejdii, o aură lipsă pentru complet, o parte ce nu poate fi umplută de niciun concept științific. Eu am găsit forma aceea de complet într-o ființă la fel de convinsă de adevăr ca și mine. Sunt sigur că timpul va face public și oficial orice gând care mă îmblânzește, iar acum trebuie doar să trăiesc viața ca un prezent continuu, bucurându-mă și întristându-mă de câte ori este necesar, învățând zi de zi că viața nu e doar un șir infinit de clipe perfecte, ci urmează și un curs al durerii, păstrând timp și pentru trecerea prin icoană a gândurilor ce lasă un gust amar rațiunii, dar care se vindecă atât de ușor prin dulcele sărut al golului devenit femeie, ca o realitate covârșitoare pentru fiecare rugăciune oprită în tâmpla Divinității (sătulă de povara reinventării pentru încă o zi a luminii). Într-un final voi reuși să mă transfer în text pentru fiecare zi, iar când voi uita să mă aprob veți uita să-mi blamați ratarea în detrimentul unei zăpezi mentale ce va acoperi păcatul de a ne asuma pentru încă o zi prezentul.

anotimpul dintre noi

Posted by Vali Balcan on May 24, 2012

Aș putea aștepta să-mi vindec dorul de tăcere, să-mi pecetluiesc scrisul într-o singură formă, să reușesc doar un text ca o capodoperă a realității traduse prin câteva scrieri, dar Străina nu e doar un concept, nu e doar căutarea nesfârșitei iubiri, ci e realitatea dincolo de probabilitate, e inima și împlinirea ființei ca perfecțiune. Am reușit o pauză nemeritată, o liniște ce-mi devine tot mai străină, am reușit să lenevesc până la refuz, însă acum e timpul să mă trezesc dintre agonie și dor, să mă apropii de casă, mai mult ca realitate decât ca text, mai mult viu decât slăbănogit de exil. Am găsit împlinirea ochilor nescrisei frumuseți, am sărutat buzele fericirii, am prins mâna caldă a sentimentelor, învingând astfel luciul apei de necredință. Poate că pașii au stârnit ape, poate că doar astfel traduc căutarea – ca un gol ce s-a vindecat în doi, în mine, în Ingrid, în traducerea a ceea ce am devenit. Aș spune că sunt un om mai bun, dar ar fi insuficient. Sunt altcineva, un altcineva de care am devenit mândru, dar asta a fost posibil prin libertatea cu care m-a învățat ea, prin acceptare necondiționată, prin dragostea. Sunt fericit, mai mult decât îmi doresc să vorbesc, iar linia dintre toate nu suspendă un moft, ci îndeplinește o condiție a apartenenței. Oricum, pentru prima oară în viața mea aparțin de cineva, iar asta nu e inepție, ci liniștea imposibil de falsificat a ființei. Să fii liber să te trăiești, să alegi să te dai cu totul, să nu-ți refuzi sentimente de teameri bolnăvicioase, să știi că acolo, acasă, ea te așteaptă cu toată ființa ei – toate astea reprezintă absolutul. Iar acasă nu e în Aurora Boreală sau în fantasme ușor de pronunțat, ci e în sufletul unicei ființe apte să înțeleagă că a fi nu înseamnă unul, ci doi.

unui alt personaj. prima interogație

Posted by Vali Balcan on January 11, 2012

și câtă noapte mai lipsește acestei stări de bine ce-ți conduce cratima în nepăsarea de a te revedea. câtă uitare în zorii primei iluzii, cât amurg pe coasta întrebării tale. ar fi noapte sau infinit boreal, ar fi sete sau agonia dintre sintagme divine. să te încălezești pe razele inimii mele, să înțeleg suflul căzând al emoției tale, să fie nesperat contrast de viu pe vântul cuvintelor tale. într-un fel e expresia convingerii că abia acum îți trăiești fără pledoarii beatitudinea, că ai dezvățat noaptea de vis apter, că ai tras o linie ca sentiment pentru fiecare promisiune ce încarcerează ființa de o libertate confuză. oricum, speranța conștiintei nu mai tremură în fața alegerilor, oricum, rădăcinile anilor nu mai știu renunțare, ci o consonantă stare de echilibru. probabil se vor termina resursele inadaptării, nu că ar fi un sens special pentru juriul damnarilor, dar poate încă te mai interesează mersul pe ape și schimbarea la față a ființei ce-ți atacă fără-ncetare porțile de cremene, dorind să înțeleagă scrisul ce blochează accesul în locul desăvârșirii.