subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

procesul devenirii

Posted by Vali Balcan on May 16, 2011

Exact cu virgula aia se termină tot punctul, lăcrimând condiţii pentru sfârşit. Nu are legătură cu vremurile despre care se scriu poveşti, poate nici cu atomii ce fac posibil mersul efemer al exploziilor. Era amiază şi doar atât conta. O lentoare potrivită pe canicula aia şi nevoia de răcoarea casei, între pereţi închişi în culoare şi jaluzele trase pe lumină. O cană cu apa rece în cuburi de gheaţă, o carte ruptă la coperţi, două voci străine şi nicio diferenţă între stări. Exact pe virgula aia s-au terminat ploaia şi căldura, exact pe copacii ăia nu şi-au mai făcut cuib păsările, indiferent de bronzul cuvintelor şi lumina ochilor credinţei.

E vremea pustiului de la amiază spre convins mâine, cu vara tuturor semnelor ce prevestesc curiozitatea, neştiinţa şi ne-teama tuturor dezmierdării sufleteşti. Se întind zmeie din mâinile copilăriei, în culori tot mai apuse, invizibile de pe pământul suspendat de o sfoară infinită. Nici basm, nici condiţie de viaţă, nici de moarte sau de ne-stare între geamuri ridicate şi aerul ce nu ştie piedici.

Se prea poate să fie ziua tuturor întâmplărilor, nu de amintiri şi jurnal al fericirii, poate nici de revărsarea vieţii pe retină, ci de acum-ul tuturor nădejdilor. Preafericita vară nu se întâmplă atunci, ci rolul ei e acum, nu ca expresie literară în ochi modigliani`, ci ca puls pe inima unicei existenţe. Era doar o fugă tenebră de tot sinele indulgenţei, lăsând în urmă doar scrierea ultimului punct ne-plâns. Apoi s-a limitat timpul într-o re-scriere, respirând marea cu toate corăbiile venirii acasă, pe norii singurei ne-căderi. Oricum, a spune cuvinte mari nu e tot una cu a deveni virgula schimbării la faţă, din chipul pământului în toată beatitudinea fericirii (însă diferenţa se simte pe inimă).

dincolo de cuvinte. dimineţilor tale

Posted by Vali Balcan on April 30, 2011

E dimineaţa unei alte stări. Nicidecum o lentoare anapoda, poate doar o rază ca efect pentru amarul acela al licorilor, aproape de zâmbetul în care se măsurau ferestrele împovorării. E despre fiecare neînţeles al scrisorilor, undeva întinse între nord şi acasă, pe o mare ce adânceşte toate deziluziile în forma de care nu te pot nega. Astăzi povara nu o poartă umerii falşi ai nepăsării, astăzi pietrele tac sub paşi şi betonul întinereşte de veselia călătoriei ce mă aşteaptă. De aici până în miriştile iluziilor e doar o palmă pusă pe harta minţii, peste poduri şi ape întinse ce par să ne răcorească frunţile însetate. E o palmă ce te acoperă de mister, aşteptând clipa în care se vor deschide uşile templului pentru soare, trecând apoi gândul în jertfa de seară a tuturor cuvintelor pe care le promiţi, acoperindu-ne cărarea de emoţia revederii tale, traversând porumbei între poezii şi defectele cerului.

Într-o iarnă am ştiut visul, am ştiut lepădarea, despletindu-ţi sufletul în bătaia vântului aducerii acasă, într-o altă consonantă stare de beatitudine. Şi nici măcar nu a fost nevoie să lepezi timp, ştiind că verbul revelaţiei nu se găseşte pe dinlăuntrul depărtării. Se întâmplă să laşi melancolia să te cuprindă şi să inghenuncheze în ritmul aflării inimii, apoi să o rogi să-ţi dea bezele pentru micul dejun şi două căni pentru ceai. Apoi incendiezi flori în palmele tale reuşind spectacolul perfect pentru trecerea primăverii.

Spre seară vom înţelege aurora boreală în echilibrul tău interior, depăşind în minune toate magiile vremelniciilor.