subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

unui alt personaj (schimb de roluri. introiecție)

Posted by Vali Balcan on November 2, 2011

Ar fi trebuit să înțelegi libertatea când era încă devreme, să prețuiești prezentul ca o prezumție pentru fericire, să te vinzi scump dacă asta însemna abolirea inumanului. Ar fi trebui să lași secundele să-ți balanseze conștiința, să miște ceva din blocajul la care te supuneai cu atâta patos, de parcă a te sfâșia însemna beatitudine. Ai lăsat decizia pe umerii destinului, reinventarea unei proaste desființări ca exces pentru supliciul nopții, devenind gol pentru o natură ușor stângace. totul părea infect, gândurile născând o altă apocalipsă împlinită, mâinile acoperind fața de lacrima deznădejdii, deși ploaia nu-și mai arăta colții de câteva eclipse bune. Doar podeaua rece mai înțelegea ceva din trupul uitat în timp, acolo unde înmiita iubire a încetat să existe ca expresie poetică sau ca realitate covârșitoare. Mii de blamări pentru acea secundă, de parcă urletul avea rol profetic, înăsprind puterea de a cădea tot mai adânc în propriul infern. Și de acolo totul s-a sfârșit. Chipul s-a stins în alt surâs candid, fals ca mersul pe ape al necredinței. Ar fi trebui să înțelegi că nimic nu mai poate vindeca conștiința, oricum nu în nepăsarea de a te scuza lamentabil pentru rolul umanului ce-ar fi trebuit să-l porți. Într-un final ai vândut tot ce aveai mai de preț, fără prea mult efort intelectual, cu o risipă ușor masochistă, de parcă goana morții îți surzea rațiunea. Dar nici măcar moartea nu te-a mântuit, tu devenindu-ți propriul gol, căzând pradă maladiei fericirii de a fi liber. E aberant să mai înțelegi ceva când tot ce vrei e să porți stigmatul ăsta pentru toată viața, implorând fuga să te ducă cât mai departe de a rosti adevărul, de a renunța la masca dualității, devenind constinent că libertatea nu e un lux ieftin, ci e capodopera credinței în cineva, indiferent de tremurul destinului ce înfioară gândurile. Până la urmă tu ești singurul care te judeci cu o ură colosală, iar asta nu mai are nicio legătură cu primăvara reinventării tale, sau poate așa știi tu să-ți retrăiești căderea la infinit cu o desfătare diabolică. Acum ar trebui să înțelegi rolul sincerității în libertatea ce ți-e dată, cine știe, poate chiar e pentru ultima oară!

duminici efemere

Posted by Vali Balcan on January 17, 2011

Acasă fiecare duminică însemna ceva diferit. O deşteptare devreme într-un timp de linişte sufletească, un mic dejun foarte simplu şi un ceai fierbinte cu tata. Apoi mergeam spre biserică, locul unde-mi hrăneam duhul în cuvinte veşnice. Uneori reuşeam să fiu atent până la capăt şi simţeam că Cerul îmi este mai aproape, trăind astfel o beatitudine combinată cu eternitatea. Era cel mai frumos timp al săptămânii care îşi avea împlinirea într-un prânz al familiei. Bunătăţile mamei echilibrau balanţa dintre trup şi suflet. Ştiam că suntem fericiţi. Nu aveam nevoie de altcineva să ne-o zică. De fapt fericirea se trăieşte, nu se zice pe litere efemere. Urma un timp de linişte şi mii de poveşti frumoase. Spre seară ne apropiam iarăşi de Cuvânt şi îl ascultam cu plăcere. Întotdeauna am găsit un interes deosebit către ideile din acele clipe. De fapt de acolo s-a născut curiozitatea mea pentru studiul religiilor.

Nu ştiu cât am reuşit să ţin sufletul viu, dar acele duminici au rămas ca un foc infinit în inima mea.

Acum am alte duminici. Nu le înţeleg rostul pentru că nu pot să le deosebesc de restul zilelor. Vin şi trec ca şi cum nimic nu s-ar intapla. Nu mai au rol definitoriu, nu pot încheia şi nici nu pot deschide o săptămână. Există doar ca data fixă într-un calendar. Nu mai au aceeaşi putere. Poate e de vină programul acesta tulbure al lucrului, poate am pierdut undeva pasul acela către veşnicie. Nu simt că am rătăcit, dar nu simţul defineşte concretul. Sunt într-o duminică oarecare, fără o dimineaţă cu o linişte reală, fără un prânz real şi fără o seară a studiului.

Nu vreau să mă prind în trecut şi să exagerez trăirea viitorului, vreau doar să nu uit geneza primelor idei. Aleg să trăiesc prezetul şi să găsesc un gram de linişte în fiecare duminică, ca o re-amintire pentru acele clipe unice în felul lor.

Poate într-o zi va fi iarăşi dimineaţa în care timpul va avea răbdare cu oamenii, ca duminica în care Divinul a sângerat de uman.